Dacă se face un sondaj despre cel mai mare duşman al românilor, s-ar putea să aflăm că au fost ungurii, turcii, nemţii sau ruşii, fiecare având epoca lor de glorie în ceea ce priveşte jefuirea meleagurilor mioritice. Totuşi, nu străinii au fost cei mai înverşunaţi duşmani. Răutatea pleacă de la pofta de avere şi de ascensiune socială cu orice preţ. Prestigiul în acele timpuri era asigurat de mulţimea moşiilor şi a satelor ocupate prin orice mijloace. Boierii aveau tot ce le poftea inima şi luxul unor familii a intrat în legendă. Era prea puţin. Ocuparea tronului era ţinta finală pentru cei ce aveau oarecare sânge domnesc. Nici nu conta că trupele sosite în ajutor jefuiau ţara de la un capăt la celălalt. Vlad Ţepeş (1448, 1456 – 1462, 1476) a fost obligat să fie un dur şi, chiar dacă a aplicat una din cele mai dureroase forme de execuţie, n-a reuşit să stârpească flagelul îmbogăţirii şi a pierit lovit pe la spate tocmai când îi înfrângea pe otomani undeva spre Giurgiu. Hiclenii i-au trimis capul celui în faţa căruia tremurau până mai ieri sultanului Mehmed al II-lea, cel ce mai avea coşmaruri după celebrul atac de noapte din 1462. Creştinii reuşeau ceea ce musulmanii nu putuseră pe frontul de la Dunăre sau în Bosnia.

Ştefan cel Mare a fost obligat să nimicească periodic boieri ce aveau tendinţe anarhice. Vornicul Crasneş a fost pedepsit fiindcă n-a luptat cu credinţă în bătălia de la Baia cu armata regelui Matei Corvin, forţele maghiare reuşind să scape din cursa pregătită cu abilitate de voievodul Moldovei, încă puţin cunoscut pe plan militar. Anul 1471 a fost marcat şi de execuţia grupării vornicului Isaia, cumnat cu domnitorul Ştefan. Sentinţa a fost dată după ce se pare că boierii complotaseră să-l părăsească în favoarea lui Petru Aron şi nu luptaseră bine la Baia. Nici pe patul de moarte n-a avut linişte bătrânul domnitor. Existau două tabere boiereşti, fiecare având câte un candidat favorit dintre urmaşii marelui voievod. A fost necesară intervenţia personală a celui epuizat de boală şi de tratamentul cu fierul roşu aplicat la piciorul rănit grav la Chilia. Bogdan a fost ales succesor după ce au fost tăiate capetele conducătorilor celor două tabere. Ştefan cel Mare nu înţelegea să existe rivalităţi interne într-o epocă în care forţa statului otoman creştea rapid şi ameninţa autonomia statului ce deja pierduse porturile importante de la Chilia şi Cetatea Albă.

Grupările boiereşti erau mereu nemulţumite de averile şi funcţiile obţinute de la deţinătorii tronului şi secolul al XVI-lea a fost o neântreruptă luptă pentru putere. Moartea voievodului Neagoe Basarab a redeşteptat orgoliile boiereşti tocmai când sultanul Süleyman Magnificul începea marea ofensivă împotriva lumii creştine. Pericolul transformării Ţării Româneşti era mai mare ca oricând şi era nevoie de un om energic şi capabil să oprească ordia otomană pe linia fluviului. Poporul român a avut noroc şi a fost găsit cel ce trebuia să se sacrifice pentru binele neamului. Radu de la Afumaţi şi-a pus oameni de încredere în funcţii de conducere şi a reuşit să facă faţă pretenţiilor lui Mehmed bey, guvernatorul din Nicopole, de a fi domnitorul Ţării Româneşti. Se părea că relaţiile cu temutul sultan Süleyman au fost rezolvate şi tronul a fost consolidat. De starea de linişte au profitat tocmai Neagoe din Periş şi Drăgan postelnicul, boieri răsplătiţi de domn, şi l-au asasinat în ianuarie 1529 la Râmnicu-Vâlcea. Nu l-au uitat nici pe Vlad, un copil de numai cinci ani, fiul celui ce zăcea însângerat în zăpadă. Chiar dacă i-au deschis drumul spre tron, Moise vodă n-a avut milă de trădători şi i-a executat în ziua de 13 februarie 1530. Nici aşa n-a scăpat de blestemul trădării. O grupare de boieri a sosit de la sud de Dunăre cu trupe turceşti şi Vlad Înecatul a ajuns stăpânul tronului. Moise vodă a pierit în lupta de la Viişoara din 28 august 1530. Moldova a decăzut după ce hatmanul Eremia l-a trădat pe domnitorul Ioan vodă cel Cumplit. Chiar înainte de bătălia decisivă, cavaleria moldoveană, elita militară şi socială a ţării, a trecut de partea otomanilor şi a pretendentului Petru Şchiopu. Mai mult. Au plecat primii la atac împotriva foştilor colegi de arme, dar au fost primiţi cu un puternic foc de artilerie şi archebuze. Cum nu era de glumit cu efectele gloanţelor, călăreţii au încercat să se refugieze în dispozitivul turcesc de luptă. Otomanii apreciau trădarea, dar nu-i suportau pe trădători şi au trecut la uciderea celor ce încercau să le strice propriile rânduri. Elita armatei moldovene a pierit ruşinos între cele două armate. A urmat şi restul efectivelor militare.

Trecerea timpului şi studiile înalte nu permiteau ieşirea din capcana poftelor de mărire. Constantin Brâncoveanu a ajuns pe tronul Ţării Româneşti în 1688 la propunerea boierilor, dar a întâmpinat o puternică opoziţie din partea familiei lui Şerban Cantacuzino şi a agăi Constantin Bălăceanu. Au fost implicate trupele austriece, Viena fiind interesată să-şi extindă stăpânirea la sud de Carpaţi. A fost nevoie de intervenţia forţelor turco – tătare şi de victoria de la Zărneşti pentru ca apele să se liniştească. Stolnicul Constantin Cantacuzino era considerat de domnitorul Constantin Brâncoveanu ca un adevărat tată şi i-a încredinţat conducerea unui redutabil serviciu secret, vestit în toate capitalele europene şi o preţioasă sursă de informaţii pentru sultan. Era însă prea puţin, nemulţumirea fiind un adevărat motor al istoriei. Urmaşul unei nobile familii din apusul stat bizantin, deţinătoare a titlului de împărat, nu putea să rămână un umil om de taină într-o mică ţară de la Dunăre. Cum turcii nu mai aveau încredere în voievod după expediţia rusească din 1711, specialistul în afaceri tainice a trecut la atac. Dovezile culese cu răbdare în anii de „credinţă” au fost folosite la Istanbul şi porunca de mazilire a sosit în 1714. Mai mult. Stolnicul a conceput un plan de diabolizare a adversarului şi pe drumul reprezentantului padişahului au ieşit cu jalba în proţap cei nemulţumiţi de politica domnitorului. Detaşamentul otoman a arestat întreaga familie a Brâncovenilor şi i-a dus în capitala imperiului pentru a stoarce şi ultima leţcaie ce fusese furată din banii padişahului, Ţara Românească fiind o provincie personală a stăpânului lumii turceşti. Existau însă şanse ca turcii să fie indulgenţi cu bătrânul voievod şi cu copiii acestuia. Ieşirea din închisoare nu era văzută cu ochi buni de către stolnic, Ştefan Cantacuzino având un tron de menţinut. Noi intrigi, probe ale colaborării cu duşmanii imperiului şi sume de bani sunători i-au convins pe otomani că trădarea era de neiertat şi capetele românilor au căzut sub loviturile călăului într-o zi de august a anului 1714. Cum istoria are căi de suit şi de coborât, visurile de mărire ale stolnicului au luat sfârşit în 1716, atunci când a fost executat împreună cu fiul său Ştefan.

Şi aşa se stingeau familiile zise nobile din ţară şi străinii jefuiau tot ce puteau. Nici nu făceau vreun efort, de cele mai multe ori se duceau pretendenţii la tron cu sacii plini cu aur şi cu promisiuni de noi livrări de bunuri de pe spinarea celor asupriţi, denumiţi foarte plastic prostime. Oare ce-o fi fost nobil în seria de viclenii şi minciuni?

Istoria trădărilor străbate veacurile ca un fir roşu şi nici astăzi poporul român n-a scăpat de boala intrigilor pentru o funcţie vremelnică, aducătoare de prestigiu şi arginţi. Machiavelli a scris cândva că scopul scuză mijloacele, dar boierii de la nord de Dunăre au aplicat principiul înainte ca să fie teoretizat şi apoi au vrut să-i confirme valabilitatea. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice după ce ofiţeri din garnizoana Bucureşti au trecut de partea complotiştilor în februarie 1866. Exista atunci riscul să se desfacă plăpânda unire, grupări de interese, mai ales din Moldova, fiind gata să caute noi pretendenţi la funcţia supremă şi să redea Iaşiului rolul de capitală. Noroc că puterile europene aveau alte preocupări strategice şi erau interesate de conflictul dintre Prusia şi Austria. Clasa politică românească a făcut totul pentru acapararea şi păstrarea puterii, dar acesta este alt capitol al trecutului naţional.