Dezvoltarea comerţului maritim a fost o mare dorinţă a persoanelor influente pentru că o corabie putea să transporte multă marfă la o distanţă impresionantă cu cheltuieli scăzute. Cum calitatea drumurilor terestre era jalnică, afacerile au început să fie concentrate în porturi şi oraşele de pe litoral au cunoscut o dezvoltare rapidă. Apariţia vaporului în secolul al XIX-lea a revoluţionat comerţul maritim şi a dus la formarea unor mari puteri economice. Cum natura violentă a omului implică o lăcomie fără limite, navele comerciale au fost mereu ameninţate de cele militare, industria punând la dispoziţie tunuri de mare calibru. Nu se făcea economie în ceea ce priveşte dotarea cu vapoare pentru dobândirea şi menţinerea supremaţiei mondiale şi o cursă a înarmărilor s-a declanşat între cele două blocuri militare ce dominau Europa. Primul Război Mondial a rezolvat numai o parte a problemelor maritime prin dispariţia puterilor navale numite Germania, Austro-Ungaria şi Rusia şi perioada interbelică a fost dominată de o luptă pentru dezarmare. Se dorea limitarea puterii armamentului naval pentru a nu se mai repeta ororile conflagraţiei ce se încheiase în noiembrie 1918.

Perioada interbelică a cunoscut o epocă de prosperitate, dar în anul 1929 a apărut o criză economică în SUA şi aceasta s-a răspândit ca o pată de ulei în întreaga lume. Nivelul de trai a scăzut şi masele populare au avut de suferit, tensiunea socială în creştere generând o dezvoltare a extremismului politic. Conducătorii din epocă au încercat să se opună extinderii răului, dar nu s-a putut face mai mult în faţa unui fenomen economic planetar. Era clar că sistemul de producţie capitalist dă rateuri cumplite, dar competiţia era cea generatoare de progres şi de creştere a cifrei de afaceri.

Aceasta este credinţa şi astăzi că tot răul a plecat de la bursa din New York în toamna anului 1929 şi lăcomia a dus la o prăbuşire a afacerilor. Partea proastă este că savanţii ce studiază trecutul trec foarte uşor peste fenomenele militare din epocă. Se ducea o politică de accelerare în domeniul flotelor şi nu era milă pentru cel care ieşea pe locul al doilea. Orice investiţie în vapoare de luptă este deosebit de costisitoare şi nu aduce vreun beneficiu pentru comunitate. Energia intelectuală şi fizică este consumată pe un mijloc de distrugere ce nu produce ceva util. Cele mai bune resurse sunt îngropate într-o construcţie metalică permanent în aşteptarea unui conflict şi care are nevoie de un echipaj instruit şi de întreţinere.

Istoricii nu ţin cont că în epoca de recesiune a fost o adevărată manie pentru dezvoltarea tunurilor de calibrul 203 mm şi în acest joc mortal s-au prins Marea Britanie, Italia, Franţa, Japonia şi SUA. Conducerea de la Washington a cerut acest model de tun pentru dotarea crucişătoarelor grele şi cereri serioase de muniţie au fost înaintate către furnizori. Nu se găsea de mâncare, dar un proiectil avea o masă de 118 kg şi erau necesare 40,8 kg de pulbere specială pentru propulsie. Marea Britanie avea un model ceva mai uşor, de numai 116,1 kg. Italia, ţară lipsită de resurse pentru războiul modern, a găsit fondurile pentru a achiziţia tot ce trebuie pentru proiectile de 125,3 kg. Japonia a ajuns în fruntea listei cu obuze ce cântăreau 125,85 kg.

Se poate spune imediat că erau nişte dispozitive militare prea mici pentru a gripa economia mondială şi critica poate să fie adevărată. Partea proastă pentru cei ce gândesc astfel constă în faptul că nu pot pricepe cât efort implică realizarea unui tun naval de calibrul 203 mm. Uniunea Sovietică a vrut să se prindă în acest joc mortal şi industria stalinistă n-a reuşit să producă un obiect special viabil, liderul de la Kremlin fiind obligat să se mulţumească doar cu piese de 180 mm. România abia dacă visa să deţină vapoare cu guri de foc de calibrul 150 mm şi industria naţională nu putea să producă pulberile necesare obţinerii unor viteze iniţiale mari.

Nici tunul de calibrul 203 mm nu era o mare problemă financiară pentru că avea o masă de numai 17,5 t în varianta britanică. Ce contează în raport cu întreaga producţie de oţel a epocii! Problema este că a contat foarte mult prin faptul că gura de foc era supusă unor presiuni deosebite în momentul lansării proiectilului şi necesita o prelucrare de cea mai înaltă calitate. Mai interesante erau însă vibraţiile generate la tragere şi aceste unde pot părea lipsite de importanţă pentru un economist, dar militarii ştiu că se ajunge la avarierea structurii de rezistenţă a vaporului dacă nu este un echilibru perfect între calitatea construcţiei şi sistemul de tragere. Şantierele navale au primit comenzi să asambleze crucişătoare cât mai grele şi banii n-au fost o problemă din partea bugetului de stat. Cetăţile plutitoare erau interesante pentru strategii navali pentru că aveau suficientă putere de foc pentru a trimite la fund orice vapor mai uşor. Nu stăteau prost nici la autonomie, ceea ce înseamnă că puteau să facă raiduri împotriva vapoarelor comerciale.

Acesta era un singur domeniu în care erau investiţi banii contribuabililor şi crucişătoarele grele au apărut din ceaţa secretului începând din septembrie 1939, dar savanţii nu vor încă să creadă că au contribuit la marasmul economic după 1926. Este prea greu să renunţi la vechile idei, să le repeţi şi să fii profesor universitar până la sfârşitul carierei.