Autoritățile de la București au trăi mereu într-o lume a fanteziei, situație care este întâlnită pretutindeni unde aparatul birocratic vine cu măsuri represive împotriva locuitorilor pe care-i păstorește. Funcționarii din România socialistă erau puși în subordinea unui partid unic ce avea drept misiune numai și numai promovarea unei ideologii străine de neam și de realitate. Oamenii erau doar pionii pentru îndeplinirea poftelor celor ce conduceau vremelnic dintr-un post definit drept fundamental.

Populația țării a reacționat în diferite moduri. Cei mai mulți au avut o politică de resemnare și doar se trăia cu speranța că odraslele vor ajunge în niște funcții bine plătite pentru a avea un trai bun. Se făcea totul pentru atingerea acestui țel și așa se explică uriașa concurență de la universități sau aranjamentele pentru infiltrarea în aparatul de stat, partid, armată și forțele de represiune. Cei mai îndrăzneți au încercat să plece din țară prin forțarea frontierei, dar mulți au fost ajunși de gloanțele ascuțite sau tăiați cu elicea șalupei grănicerilor. Malurile Dunării ascund și astăzi multe morminte ce abia dacă mai sunt marcate de o cruce prăpădită de trecerea vremii. Posibilitatea plecării în mod legal din lagărul socialist în urma semnării de către Nicolae Ceaușescu a unor tratate internaționale a generat un fenomen de migrație ce s-a amplificat de la an la an. Dispariția pâinii era un semn că nu mai avea sens să mai stai într-o țară ce semăna din ce în ce mai mult cu un lagăr de exterminare în numele unei idei ce nu avea nici cea mai mică legătură cu realitatea și nici cu fericirea neamului românesc.

Românii de astăzi cred că înainte de 1989 era mai bine și pentru că nu plecau oamenii din țară, dar datele statistice îi contrazic. Din păcate, cei ce repetă astfel de afirmații nu au timp sau nu vor să pună mâna pe vreo carte serioasă de istorie sau de statistică. Viața este scurtă și trebuie trăită din plin.

Experimentele politice privind reducerea accesului la mărfurile strict necesare a început din anul 1980 și 12.517 femei au plecat unde au văzut cu ochii și este interesant că se îndreptau spre mult blamatul lagăr capitalist, cel condamnat la dispariție după afirmațiile propagandiștilor de la București. Înrăutățirea condițiilor de trai a dus la o creștere a numărului persoanelor de sex feminin care doreau un altfel de viitor. Au trecut frontiera în mod legal în anul 1988 18.484 și au fost urmate de alte 20.979 în ultimul an de dictatură. Par puține la o primă vedere, dar erau mai multe decât întreaga populație a orașului Salonta. Cele ieșite din țară în 1988 aproape că echivalau cu toți rezidenții din orașul minier Brad.

Dacă nivelul de trai era scăzut în România socialistă, era logic ca locuitorii să se scurgă spre regiuni mai prietenoase. Femeile au fost întotdeauna dornice să asigure un viitor fericit copiilor și a fost normal să plece. Nici măcar schimbarea de regim din 1989 nu le-a convins că mai trebuie să stea să aștepte un viitor luminos de la elitele politice ce au tot felul de fantezii. Au ieșit din țară cu acte-n regulă în anul 1990 50.594 de persoane de sex feminin, anuarul statistic neprecizând însă câte mai erau capabile din punct de vedere biologic să fie mame. România a pierdut mai multe suflete decât se găseau în tot orașul Lugoj.

Este absolut normal ca acum România să cunoască un deficit de persoane tinere și generațiile în vârstă să înceapă să fie dominante. Încurajarea natalității prin măsuri de stat este doar o temă prin care unele persoane se pot menține în instituțiile parazitare. Există chiar un minister care se ocupă de problemele familiei, dar oamenii continuă să se scurgă spre Occident din mai multe cauze. Este greu ca lumea politică să înțeleagă că mulți vor să se dezvolte din punct de vedere profesional și să nu mai simtă șicanele zilnice ale unei armate de birocrați ce nu sunt interesați decât să facă rău prin măsurile aplicate.