Anul 1945. Armele au tăcut în Europa şi în Pacific. Omenirea avea o şansă să se dezvolte liniştit şi nu la umbra ţevilor de tun, dar n-a fost să fie. S-a hotărât la Moscova că nu se poate convieţui împreună cu lagărul capitalist şi trebuie dus un război pe viaţă şi pe moarte pentru cucerirea întregului glob pământesc. Nu putea să existe măcar o insuliţă unde să fie alt stil de viaţă. Ideologia de stânga se comporta la fel ca religiile monoteiste şi nu era acceptată altă gândire.

Impunerea unui punct de vedere extremist nu era o muncă uşoară şi Stalin a avut neplăcuta experienţă din Finlanda anului 1939. Un popor mic a dat peste cap socotelile atent făcute în birourile calde de la Kremlin. O singură soluţie exista pentru atingerea măreţului obiectiv stabilit ideologic: dezvoltarea armatei la valori incredibile. Niciodată nu era prea mult pentru producţia de armament de calitate superioară. Industria a fost chemată să lucreze într-un nou ritm stahanovist şi noi fabrici au fost ridicate pentru a produce echipamente uimitoare. Au văzut lumina zilei sau pe cea a depozitelor secrete avioane de vânătoare cu reacţie, rachete, bombardiere strategice şi arme nucleare. Nu erau uitate tancurile din ce în ce mai rezistente prin calitatea oţelului, preţul de cost fiind sporit prin introducerea sistemelor de protecţie împotriva substanţelor chimice şi a radiaţiilor. Flota a început să crească în mod accelerat pentru a putea să dea lovituri celei americane.

Această competiţie industrială implica un mare consum de energie, aluminiul, uraniul, titanul şi oţelurile speciale fiind devoratoare de curent electric. Geologii au fost trimişi să studieze adâncurile Uniunii Sovietice şi orice combustibil fosil a început să fie exploatat fără milă. Dacă datele furnizate întregii lumi erau exacte, minciuna fiind mult iubită de liderii comunişti, au fost scoase din adâncuri în anul 1976 peste 1,1 miliarde de tone de cărbune ce luau drumul combinatelor metalurgice sau al termocentralelor. Nu se discuta ceva serios despre distrugerea solului şi subsolului prin activitatea minerilor şi nici despre munţii de cenuşă ce apăreau pe lângă centrele de producţie. Atmosfera nici nu conta. Era normal ca şi partea imperialistă să intre în competiţie pentru că nu există milă faţă de cel învins şi se cunoaşte situaţia Germaniei după cele două conflicte mondiale. Firmele din SUA au smuls din adâncuri peste 2,1 miliarde de tone de cărbuni în acelaşi an şi a fost absolut normal ca nivelurile de producţie şi de trai să fie net superioare celor înregistrate de partea sovietică.

Această exploatare iraţională a resurselor ce păreau inepuizabile a dus la o epuizare a minelor şi s-a ajuns ulterior la o decădere a centrelor monoindustriale ce erau finanţate numai de către statele din lagărul comunist. Grav este că această competiţie continuă şi Federaţia Rusă tot a dat dovezi că este o mare putere economică şi militară, bogăţiile subsolului fiind folosite drept arme pentru supremaţie. Este interesant de observat că în cursă s-a înscris ca o moştenitoare a comunismului adevărat China şi sunt vorbe goale cele legate de ocrotirea mediului prin decarbonificare. Colosul asiatic vrea cu orice preţ să devină stăpânul lumii şi aruncă în competiţie cărbunele de calitate şi forţa de muncă a celei mai numeroase populaţii de pe planetă.

Obsesiile liderilor politici pentru cursa înarmărilor a dus la modificarea scoarţei terestre, la distrugerea terenurilor fertile şi la impurificarea atmosferei până când a fost modificată clima. Simple detalii! Competiţia continuă fără milă, dar se mai lansează discursuri cizelate pentru a înşela popoarele ce trebuie să creadă că se face totul pentru asigurarea fericirii pe planeta ce va ajunge neagră de la praful de cărbune.