Secolul al XX-lea a fost dominat de o creştere a numărului de şcoli de toate gradele şi, teoretic, oamenii au putut să se instruiască la un nivel superior pentru a lua decizii care să ducă la progres şi fericire. Aceasta este o imagine prea bună despre specia presupus inteligentă. Pofta de putere nu ţine cont de raţiune şi se face totul pentru satisfacerea pasiunilor şi a fanteziilor personale. Un om ajuns într-un post important trebuie să se afirme prin ceva şi apar tot felul de nenorociri pentru iluzia că rămâne în istorie. Liderii secolului trecut, indiferent cât de instruiţi au fost, au rămas la instinctul de prădător şi au acordat o atenţie deosebită armelor cât mai distrugătoare. A existat o obsesie pentru a atinge hegemonia mondială şi industria a fost chemată să pună la dispoziţie maşinile necesare îndeplinirii visului.

Stăpânirea mărilor este fundamentală în strategia de la nivel planetar pentru că se poate întrerupe traficul de mărfuri către economia unei mari puteri şi economia acesteia se sufocă după un timp. Cazul Puterilor Centrale în prima conflagraţie mondială este foarte bine cunoscut. Forţa tunurilor de pe nave i-a îngrozit pe politicienii vremii şi s-a hotărât diminnuarea dimensiunilor navelor de luptă prin Tratatul de la Washington. A fost însă o simplă decizie de imagine, fiecare centru de putere concepând căi pentru ocolirea prevederilor privind dezarmarea. Cuirasatul a rămas o adevărată obsesie pentru cei de la putere şi erau căutate cu febrilitate noi modele de guri de foc pentru a obţine supremaţia navală. Marea Britanie era considerată drept stăpâna mărilor, dar era în mare competiţie cu SUA şi Japonia pentru păstrarea locului în frunte. Proiectanţii de nave au reuşit să deseneze şi apoi inginerii au început să pună în metal unităţile clasei King George V. S-a considerat că piesele de artilerie grea de calibrul 356 mm sunt suficiente şi nici nu provoacă vibraţiile periculoase pentru structura de rezistenţă a vaporului, aşa cum se întâmplase cu cele de calibrul 406 mm de pe navele HMS Rodney şi HMS Nelson. Proiectilul lansat spre ţintă avea o masă de 721 kg şi era definit drept suficient de performant pentru avarierea sau distrugerea oricărei ţinte navale din epocă.

Decizia luată la Londra a înmormântat supremaţia flotei britanice fără să mai fie nevoie de vreun foc de armă. Este interesant că s-a renunţat la producerea pieselor de calibrul 381 mm ce se afirmaseră în perioada primei conflagraţii mondiale. O singură lovitură însemna trimiterea spre ţintă a 879 kg de metal şi explozibil şi era evident superioară celor de pe tunurile preferate pentru noile cuirasate. În plus, acestea erau arme noi şi sufereau de bolile copilăriei. Conducerea de la Washington a pariat pe piesele de calibrul 406 mm şi a câştigat competiţia. O variantă modernizată pentru unităţile Clasei Colorado putea să lanseze proiectile perforante cu o masă de 1.016 kg, dar tunul era foarte ofertant şi navele Clasei North Carolina au primit muniţie specială cu masa de 1.225 kg. Aceasta a devenit standard la bordul cuirasatelor americane şi Marea Britanie n-a mai putut să se opună forţei brute a fostei colonii. Numai Japonia a montat pe Yamato şi Musashi tunuri de calibrul 457 mm, dar acestea complicau întreaga navă prin dimensiuni şi forţa de recul. Industria nu putea să le producă în serie mare şi s-a pierdut competiţia cu SUA.

Londra a pierdut cursa înarmărilor pentru că a ales o armă de calibru inferior şi a trebuit să se recunoască înfrântă în competiţia militară supremă. Japonia a mizat pe tunuri prea grele şi megalomania a împiedicat expansiunea rapidă a forţelor navale. Este un mare talent să ştii să faci alegerea corectă la timpul potrivit şi este interesant de observat că SUA a ales tunurile de calibrul 406 mm încă din 1913 şi date despre acest model au fost cunoscute în epocă. Analiştii militari din cadrul marilor puteri n-au ştiut să interpreteze datele şi au fost luate tot felul de decizii ciudate pentru dotarea cuirasatelor. Singurii care au înţeles corect au fost sovieticii şi s-a început construirea unei serii de nave principale de luptă după model american, dar invazia germană a dat toate calculele strategice ale Kremlinului peste cap. Cuirasatele din Clasa Uniunea Sovietică urmau să folosească muniţie cu o masă de 1.108 kg şi care avea nevoie de 310 kg de explozibil pentru propulsie. Era net superior oricărui tip de tun din Europa şi trebuia să aducă supremaţia navală statului comunist. Iosif Vissarionovici Stalin a fost nemulţumit de faptul că lucrările la vapoare şi la armament mergeau greu şi liderul de la Kremlin nu putea să înţeleagă problemele tehnice ridicate de o armă net superioară celor de 305 mm ce formau baza flotei sovietice.

Experţii în marină din Marea Britanie n-au simţit sensul evoluţiilor şi au pierdut exact competiţia pentru dominaţia mărilor şi a principalelor rute comerciale. Au fost şi mai puţin generoşi cu magaziile pentru muniţii şi raţia per tun era de 100 de lovituri, americanii oferind însă 130 de proiectile.