Se povesteşte prin cărţile de istorie şi prin spaţiul virtual că în ultima conflagraţie mondială a fost o forţă militară care a făcut uimitoare fapte de vitejie şi a reuşit să provoace pierderi grele inamicilor. Wehrmacht-ul, armata pusă pe picioare de partidul nazist, a fost o perfectă maşină de ucis şi a ajuns să fie un model de organizare, dotare şi funcţionare. Nu este de mirare că au apărut admiratori şi chiar adoratori ai luptătorilor cu cruci negre.

Oare chiar să fie aşa sau se face o manipulare la scară largă? Statele învingătoare în conflict au tot interesul să sublinieze cât de mare şi de puternică a fost forţa înarmată a Reich-ului şi sursele occidentale descriu pe larg performanţele uimitoare ale unor avioane precum Me-109 şi FW-190. Nu sunt uitate tancurile Tiger şi Panther sau cuirasatele Bismarck şi Tirpitz.

Adevărul crud este că toată masa de militari a fost condusă de lideri ce avansau pe criterii politice şi care nu aveau cea mai mică valoare. În plus, nu aveau gândire logică şi, mai ales, caracter. Mergeau pe ideea de duritate, de teroare, pentru a masca lipsa de competenţă în toate domeniile. Chiar Adolf Hitler, cel ce se considera unicul cunoscător al căilor de evoluţie ale poporului german, nu era decât un simplu caporal ce participase la precedenta conflagraţie mondială şi nu ieşise în evidenţă prin ceva deosebit. Nu este de mirare că a luat decizia să producă în masă puşti cu încărcare manuală în timp ce inamicii utilizau în masă puşti semiautomate şi pistolul-mitralieră era ceva absolut obişnuit în rândurile trupelor trimise la asalt. Inventarea unei arme de asalt ce combina pistolul-mitralieră cu puşca a venit prea târziu. Comandamentul german a avut încredere deosebită în mitralierele cu răcire cu aer şi acestea au devenit baza apărării, dar n-a vrut să înţeleagă că tirul acestora este insuficient în luptele apropiate. Nici nu erau destule pentru acoperirea necesităţilor trupelor din ce în ce mai numeroase.

Armele infanteriei sunt interesante, dar se punea accent pe maşini din ce în ce mai rapide şi mai puternic înarmate. Tancul era în centrul atenţiei pentru că era capabil să înfrunte tirul inamic format din proiectile perforante, obstacole antropice şi naturale. Tunul de la bord putea să neutralizeze centrele de rezistenţă şi şenilele să strivească oameni şi piese de artilerie. Comandanţii germani au văzut în 1936 blindate sovietice de tip T-26 ce aveau la bord o gură de foc de calibrul 45 mm. Pare o jucărie în raport cu ce există astăzi, dar în epocă era o adevărată revoluţie artileristică, mai ales că era uşor de produs în serie mare. Industria Reich-ului a continuat să producă blindate din modelele Panzer I, Panzer II, Panzer 38 (t) şi Panzer III din primele serii ce nu aveau un tun mai puternic de calibrul 37 mm. Soldaţii germani au pierit în număr mare şi pentru că infanteria era dotată cu un tun antitanc tot de calibrul 37 mm. Astfel de arme erau fabricate şi în anul 1939 când sovieticii au luat decizia să treacă la tancurile dotate cu piese de calibrul 76,2 mm. Era un haos perfect la nivel de comandă în Berlin şi conducătorii politici, militari şi din economie luptau din greu pentru obţinerea de profit. Şocul a venit în iunie 1941 când trupele au dat peste tancurile sovietice dotate cu tunuri puternice şi blindaj antiobuz, legendarele Panzere din propagandă şi din documentarele actuale fiind simple jucării salvate de la distrugere de erorile strategilor sovietici. Schiţele pentru asamblarea tancurilor grele au fost făcute cu greutate din motive birocratice şi tehnice şi primele maşini au apărut abia în anul 1942, dar nu erau într-un număr prin care să se schimbe cursul istoriei. Abia în 1943 s-a putut strânge o forţă motorizată cât de cât numeroasă, dar blindatele propagandei germane erau tot prea puţine şi sufereau de bolile proiectării şi ale copilăriei. Tancurile Tiger erau prea grele din cauza cuirasei groase şi dispusă vertical. Modelul Panther a avut probleme cu motorul şi n-au fost pe deplin operaţionale la Kursk. Ambele tipuri erau greu de fabricat şi cereau forţă de muncă bine calificată. Marea problemă era dată şi de tipul de armament montat în turelă. Tunurile de calibrele 75 şi 88 mm erau performante, dar erau subdimensionate în raport cu mărimea maşinilor. Sovieticii au reuşit să monteze o turelă de tanc greu pe corpul tancului T-34 şi astfel o maşină de 32 t a ajuns să aibă un tun de 85 mm. Nu avea chiar caracteristicile celor de 88 mm, dar se putea asambla rapid şi în mare serie. Germanii au ajuns la giganţi precum Tiger II ce reprezentau un coşmar logistic.

Problemele legate de armament, câteva fiind menţionate mai sus, au fost însă minore în raport cu cele de strategie. Campania anului 1942 este deosebit de ilustrativă pentru afirmaţia precedentă. Adolf Hitler a dorit şi a ordonat o ofensivă împotriva sudului Uniunii Sovietice pentru a se ajunge la petrolul de la Baku. Nu s-a ţinut cont de distanţa enormă, ceea ce implica o epuizare a trupelor şi a resurselor de alimente şi combustibil. În plus, Munţii Caucaz reprezentau un obstacol natural imposibil de traversat de trupele terestre, chiar dacă ar fi fost compuse numai din vânători de munte perfect echipaţi. Planul de ofensivă mai păcătuia prin ceva: erau urmărite două obiective situate la mare distanţă între ele, ceea ce diviza forţele. Oraşul Stalingrad putea să fie o ţintă simbolică deosebită, dar efectivele germane nu erau suficiente pentru a face faţă luptelor pe un front din ce în ce mai extins. Comandamentul german a ordonat Armatei a 6-a germană să pătrundă în localitate şi să ajungă la Volga pentru a tăia astfel aprovizionarea nordului industrializat cu combustibil şi alimente. Liderii de la Berlin parcă aveau minţile luate de o forţă paranormală. Se ştia în acei ani că blindatele sunt utile pentru manevre pe spaţii largi, prin care să fie întors dispozitivul inamic. Ar fi fost utile în alte sectoare de front, dar directivele erau clare şi se execută. S-a dat ordin să fie introduse divizii de blindate printre ruine şi au urmat lupte în care forţele germane au fost măcinate de către apărătorii ascunşi printre ruinele făcute de bombardamentele Luftwaffe. Au tot fost aduse noi batalioane în oraş şi astfel flancurile au fost lăsate în seama unei perdele de trupe aliate, dotate absolut insuficient cu artilerie anticar care să poată face faţă maselor de blindate grele şi supragrele. A fost normal să se producă un dezastru militar. Mai mult. Diviziile sovietice erau amplasate acum favorabil în raport cu liniile de aprovizionare ale trupelor trimise în Caucaz şi s-a ajuns în situaţia favorabilă unei încercuiri de şi mai mare amploare. Tancurile T-34 puteau oricând să facă un salt pe distanţe deosebite, motoarele pe motorină permiţând o autonomie sporită în raport cu cele pe benzină. A trebuit să se procedeze la o retragere în grabă din cauza ameninţării indirecte şi alte resurse au fost risipite. Orice picătură de benzină sau proiectil de tun contau în balanţa de forţe.

Adolf Hitler a fost omul nepotrivit la locul nepotrivit până în anul 1945 şi a nenorocit un continent întreg prin decizia din 23 august 1939 când a hotărât începerea unui conflict cu Polonia fără să înţeleagă că sunt toate condiţiile pentru transformarea într-unul mondial prin faptul că Varşovia se bucura de sprijinul Parisului şi al Londrei. În plus, Wehrmacht-ul şi Germania nu erau pregătite pentru un astfel de conflict de amploare. Numai marile erori strategice ale inamicilor au favorizat succesele ofensive şi defensive ale germanilor până în mai 1945.