Poporul maghiar a fost mereu obsedat de ideea de superioritate în raport cu etniile vecine şi, normal, acestea erau condamnate să muncească pentru fericirea stăpânilor ajunşi cândva din adâncurile Asiei. Chiar dacă s-a trecut la învăţarea de carte în cadrul unor instituţii de prestigiu, tezele au rămas şi chiar au fost amplificate în cadrul unei mitologii naţionale. S-a mers până la ducerea unei politici de maghiarizare forţată pentru a avea cât mai multe trupuri îndoctrinate de principiile cultivate de unii intelectuali dornici să rămână prin ceva în istorie, să scape de neagra uitare a trecerii vremii. Austro-Ungaria a fost o epocă de glorie pentru cei ce doreau să facă un imperiu mare şi a venit războiul mondial, o ocazie pentru ocuparea de noi teritorii în dauna vecinilor mai slabi.

Conflictul a fost unul al surprizelor şi armata imperială a suportat multe şocuri din partea forţelor ruse şi italiene. Divizii întregi au fost spulberate, dar s-a rezistat şi noi mase de bărbaţi au fost mobilizate pentru apărarea graniţelor şi a măreţiei monarhiei. Ajutorul german a asigurat oprirea ofensivelor ruse de amploare şi în anul 1916 era un echilibru de forţe pe toate fronturile, bătăliile de la Verdun şi Somme blocând resursele militare ale celor două tabere. Era nevoie de deschiderea unui nou front şi Antanta a reuşit să aibă o diplomaţie mai bună şi a atras în conflict România, conducerea de la Bucureşti fiind sătulă de modul în care Viena şi Budapesta tratau poporul român supus unei crunte exploatări naţionale.

Puterile Centrale erau net inferioare la capitolul oameni şi resurse şi în fiecare zi Antanta primea materiale strategice din SUA. Submarinele germane reuşeau să mai torpileze vapoare încărcate până la refuz, dar aprovizionarea mergea din plin. Cum conducerea de la Berlin nu dorea să caute o soluţie negociată, tot armele urmau să decidă viitorul şi a fost necesară intrarea armatei române pe scena istoriei. A fost exact lovitura de graţie dată dublei monarhii, cea care era la capătul puterilor în ceea ce priveşte forţele umane mobilizabile. Frontul de pe linia Carpaţilor era prea lung pentru un stat obosit de Ofensiva Brusilov.

Unii istorici de astăzi încearcă să minimalizeze impactul declanşării războiului din august 1916, dar nici nu bănuiesc cei din birouri plăcute cât înseamnă luptele zise de mică amploare. Puţini oameni au ajuns în Vama Buzăului pentru a studia istoria şi nici strategii din marele capitale nu auziseră de această regiune de frontieră. Era un fel de capătul pământului. Totuşi, trupe austro-ungare au fost aduse să blocheze vreun gest de curaj al românilor şi chiar a avut loc o luptă de peste trei ore. A fost suficient ca prin atacuri frontale şi din flanc unităţile trimise la atac să captureze 492 de militari inamici, alţi 17 fiind răniţi. Cariera ostăşească a fost terminată pentru 115 luptători maghiari. A dispărut astfel un întreg batalion de infanterie, resturile trupei urmând să fie contopite cu alte unităţi cu rândurile rărite. Grav era că au fost pierdute 500 de arme cu 60.000 de cartuşe, acestea putând să fie utilizate împotriva foştilor proprietari.

Conducerea austro-ungară a fost obligată să caute noi rezerve pentru acoperirea frontului, dar nu tot nu se mai făcea faţă diviziilor româneşti. Oamenii necesari în faţa aliaţilor au fost dirijaţi spre Transilvania. Grav a fost că liderii germani au decis că trebuie să deplaseze divizii întregi spre noul front şi s-a format o întreagă armată din trupe aduse de pe unde s-a putut.

Această mişcare pare astăzi un succes, un adevărat Blitzkrieg împotriva unei armate ce nu era pregătită de un conflict modern de amploare, dar la nivelul istoriei a fost un dezastru. Puterile Centrale au sângerat cumplit de mult acolo unde nu era necesar şi nu s-a mai putut ataca masiv pe Frontul de Vest. Toate planurile de măreţie ale celor patru imperii au fost date peste cap şi acestea au dispărut definitiv din istorie.