Oamenii care au locuit în fostul lagăr comunist sunt impresionaţi de cetăţile industriale ridicate în epoca de dictatură şi chiar ruinele uimesc prin dimensiuni. Megalomania a fost o adevărată boală a celor ajunşi la putere, dar nu înseamnă că persoanele de rând nu sunt atinşi. Mulţi sunt cei ce plâng după fabricile care ofereau multe locuri de muncă şi astfel ridicau nivelul de trai. Metalurgia era în centrul atenţiei celor de la putere şi mereu erau copiii obligaţi să înveţe că a crescut producţia de oţel pe cap de locuitor. Românii de astăzi sunt convinşi că Nicolae Ceauşescu investea în coloşi precum cei de la Galaţi şi Călăraşi pentru fericirea românilor. La fel procedase până în anul 1965 Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel care a considerat că Hunedoara şi Reşiţa sunt prea modeste în ceea ce priveşte capacitatea de producţie şi a considerat că oraşul Galaţi oferă condiţii prielnice pentru o activitate în strânsă colaborare cu imperiul sovietic. Se simţeau ocrotiţi ţi mândri în raport cu ceea ce oferă politicienii de astăzi.

Politicienii nu prea fac ceea ce spun şi mereu au planuri ascunse în spatele cuvintelor mieroase. Nici liderii comunişti nu puteau să facă excepţie de la regulă. Adevărul este că oţelul era materia primă pentru fabricile constructoare de maşini militare şi aici era consumat cel mai bun aliaj. Uniunea Sovietică a fost ridicată de Stalin în urma unor principii elaborate de către Lenin şi a fost doar o cetate a războiului. Combinatul de la Magnitogorsk numai civil nu putea să fie şi nici astăzi nu sunt cunoscute detalii despre ce anume produce. Stalin a avut o obsesie să dezvolte flota de război pentru că vapoarele puteau să asigure proiectarea forţei la distanţă şi astfel comunismul ar fi făcut metastaze în orice regiune de pe glob. Urmaşii de la Kremlin au dus aceeaşi politică de supradezvoltare a marinei militare şi nu s-a ţinut cont de potenţialul tehnic şi, mai ales, de cel financiar. Munţi de oţel au intrat în carcasele vapoarelor de toate tipurile şi tunurile s-au tot înmulţit. Invazia nazistă din 1941 a dus la eşuarea proiectului privind gurile de foc de calibrul 406 mm, cele ce puteau să folosească proiectile de 1.108 kg.

Artileria navală este impresionantă prin performanţe, dar forţa nu poate să fie asigurată decât prin muniţia asigurată de industria produselor speciale. Oţelul începe să fie consumat cu lăcomie şi lumea comunistă ar fi trebuit să includă în manuale câte kilograme de muniţie revin pe cap de locuitor. Acest adevăr simplu n-a fost spus şi nici nu s-a găsit o statistică privind livrările pe fiecare an, secretul de stat fiind la mare modă în comunista eră. Unele date au fost publicate de către istorici şi informaţiile sunt şocante. Era frig în şcoli, nu era pâine şi se stătea la coadă pentru orice, dar fabricile militare duduiau din plin. Cele mai puternice tunuri navale dezvoltate în serie în spaţiul sovietic erau cele de calibrul 130 mm şi acestea aveau nevoie de lovituri cu o masă totală de 86,2 kg. Nu era ceva impresionant la prima vedere în raport cu producţia de oţel şi cu cea a explozibililor, dar fiecare gură de foc avea nevoie de până la 500 de proiectile şi câte 40 puteau să plece într-un singur minut. Turela cu două tunuri a unui crucişător ajungea la o masă de 102 tone. Armele de calibru inferior pot fi considerate mai economice, dar costurile sporesc prin faptul că pot lansa multe proiectile în unitatea de timp. Astfel, tunul automat de calibrul 76,2 mm era renumit prin faptul că trăgea şi de 75 de ori pe minut, masa unei lovituri fiind de 12,4 kg. Astfel de cadenţe erau posibile în mod teoretic şi practic, dar exista riscul deteriorării ireversibile a ţevii.

Industria chimică a fost supusă unui permanent stres din partea conducerii de partid şi de stat pentru a livra materia primă necesară pulberilor speciale pentru propulsie şi pentru explozivii necesari umplerii corpurilor metalice ale proiectilelor. Chiar dacă a fost redusă masa încărcăturilor, costurile au sporit prin faptul că erau cerute viteze iniţiale de 980 metri pe secundă. Muniţia antiaeriană era şi mai scumpă pentru că proiectilele ieşeau din ţeavă cu peste 1.000 m/s, ceea ce implica şi o construcţie specială a tunurilor automate.

Şantierele navale nu erau centre industriale nevinovate după cum par la prima vedere. Liderii de la Kremlin au cerut construirea de crucişătoare de bătălie din clasa Kirov, o adevărată obsesie a conducerii sovietice pentru numele comunistului ucis în perioada interbelică, şi fiecare din cele cinci unităţi planificate urma să aibă un deplasament de 24.000 t şi blindajul din jurul reactorului urma să fie de 75 mm. Eforturile financiare au fost prea mari şi au fost date în funcţiune patru nave, dar fiecare rublă cheltuită părea să fie justificată. Erau adevărate cetăţi din fier ce transportau 20 de rachete P-700 Granit şi care atingeau obiective aflate la peste 600 km de lansator. Au fost asamblate în perioada 1974 – 1998 şi au reprezentat un coşmar financiar şi logistic într-o epocă în care mai erau comandate şi portavioane pentru a le concura pe cele americane. Au fost propuse unităţi din clasa Ulyanovsk cu o lungime de 321 m şi cu un deplasament ce ajungea la 65.000 t, dar economia n-a mai putut face faţă efortului şi n-a mai fost finisat primul exemplar.

Nicolae Ceauşescu a fost un fanatic adept al răspândirii comunismului la nivel planetar şi a vrut să le demonstreze conducătorilor de la Kremlin cât de mult respectă ideile staliniste prin trecerea la dezvoltarea unei impresionante flote de război. A fost construit crucişătorul Muntenia, cea mai mare navă militară produsă în România şi care avea un deplasament de 5.700 t.. A fost însoţită de o serie de corvete. Primele patru au făcut parte din clasa Amiral Petre Bărbuneanu şi au fost primite în rândurile flotei în perioada 1983 – 1987. Era prea puţin şi au mai început lucrările la alte patru nave din clasa Contraamiral Eustaţiu Sebastian, dar numai două au fost terminate după 1989. Oamenii de rând cred astăzi că acele politici de economisire care aveau drept consecinţă statul la cozi enorme pentru alimentele necesare supravieţuirii au fost necesare pentru plata datoriei externe, dar puţini sunt cei ce înţeleg că înarmările navale duc la costuri uriaşe. Poporul suferea de foame şi Nicolae Ceauşescu se înarma după indicaţiile ideologice stabilite de Stalin şi respecta aceste principii cu o energie demnă de o cauză mai bună. Se poate spune că o făcea din patriotism şi că astfel putea să limiteze pretenţiile Moscovei. Absolut greşit! Armamentul de la bordul navelor era adus din Uniunea Sovietică şi aceeaşi origine avea şi submarinul Delfinul. Nu oferea statul comunist tehnică de luptă unui posibil adversar.

Marina este simbolul suprem al industriei metalurgice şi al celei constructoare de maşini, Uniunea Sovietică fiind ridicată în jurul acestor domenii considerate esenţiale pentru creşterea nivelului de trai şi pentru o economie rentabilă. Totuşi, nici forţele terestre nu făceau economie de metal în aşteptarea marelui război cu lumea capitalistă. Manualele pentru instruirea ofiţerilor şi subofiţerilor menţionau şi cantităţile de proiectile necesare pentru neutralizarea trupelor adăpostite în tranşee, orice fortificaţie de campanie putând să provoace dereglarea planurilor de campanie ale părţii comuniste. Cum industria nu făcea economie la producţia de tunuri, muniţia trebuia să fie în cantităţi corespunzătoare marelui plan ofensiv. Dacă artileria trage asupra unor trupe adăpostite şi nu se cunoaşte exact dispunerea acestora în teren, norma de proiectile de calibrul 122 mm era de 150 pentru fiecare hectar. O astfel de lovitură ofensivă avea o masă clasică de 21,76 kg. Tunurile de calibrul 152 mm erau mult mai puternice (43,6 kg) şi se considera că sunt necesare numai 90 de proiectile pe aceeaşi unitate de suprafaţă.

Oţelul era necesar precum pâinea cea de toate zilele pentru industria militară şi era normal ca populaţia să fie lipsită de bunuri de larg consum şi chiar de alimente. Fabricile au fost obligate să prelucreze aliajul rezistent după indicaţiile politice şi a rezultat colapsul economic atunci când nu s-a mai cerut armament în cantităţi astronomice. Acesta este singurul rezultat în cazul militarizării excesive.

Bibliografie minimală

www.navweaps.com

Memoratorul ofiţerului de artilerie din rezervă, Bucureşti, 1980.

Opriş, Petre, Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946 – 1991), Editura Trei, Bucureşti, 2019.