Londra a dezvoltat o marină de război temută pe toate mările şi oceanele planetei pentru a putea să controleze comerţul mondial, cel ce aducea venituri imense afaceriştilor din centrul de putere. Royal Navy a avut o supremaţie absolută în secolul al XIX-lea şi Anglia a prosperat în calitate de principala forţă industrială şi financiară a lumii. Situaţia a început să se schimbe spre sfârşitul veacului prin apariţia unor noi state dornice de expansiune navală şi a început cursa înarmărilor cu Germania, Berlinul fiind cea mai mare ameninţare la adresa hegemoniei engleze. Pretenţii ridicau însă şi SUA, Japonia, Rusia, Italia şi Franţa. Primul Război Mondial a rezolvat numai parţial complicatele jocuri strategice din minţile militarilor şi ale politicienilor. A dispărut forţa navală germană în urma sabordării de la Scapa Flow şi nici Rusia nu mai conta pe apă, dar existau competitori înverşunaţi în număr de patru. Londra era obligată să se înarmeze cu tehnică de luptă de ultimă generaţie.

Cele mai luminate minţi au început să caute soluţii uimitoare în domeniul metalurgiei, al chimiei pulberilor sau al motoarelor. Fizica şi Chimia revoluţionau permanent domeniul naval şi erau necesare investiţii colosale. Factorii de decizie aveau de unde să aleagă tunuri de calitate şi se ştie că învăţământul britanic are o calitate legendară. S-a constatat că distrugătoarele de dinainte de 1918 nu mai erau interesante prin autonomie, viteză şi putere de foc, ceea ce însemna trecerea la modele superioare pentru producţia de serie. Alfabetul latin are multe litere şi fiecare era folosită pentru o întreagă clasă de distrugătoare, vapoare de luptă absolut necesare pentru protejarea navelor militare principale şi a convoaielor comerciale. Acestea au fost dotate cu tunuri de calibrul 120 mm şi proiectilele de 22,68 kg asigurau suficientă forţă de nimicire împotriva ţintelor neblindate. Chiar şi un crucişător uşor putea să fie afectat de exploziile numeroase. Gura de foc a dat rezultate în timpul testelor şi a fost montată pe navele marinei regale. A fost o decizie care a condamnat Royal Navy pentru că tunurile nu aveau şi capacitatea de a trage împotriva ţintelor aeriene, avioanele începând să fie un real pericol pentru vapoare în perioada interbelică prin faptul că puteau să lanseze de la mare altitudine şi în zbor orizontal bombe ce puteau să atingă puntea mai puţin blindată în raport cu centura cuirasată sau faţada turelelor.

Japonia a ales tunuri de calibrul 127 mm pentru echiparea distrugătoarelor de tip Fubuki şi acestea erau capabile să lanseze proiectile cu o masă de 23 kg şi spre cerul ce se anunţa din ce în ce mai nemilos. Autorităţile americane au intrat ceva mai târziu în cursa construirii de distrugătoare noi deoarece aveau la dispoziţie un număr impresionant de unităţi din prima conflagraţie mondială. Un stat cu potenţial ştiinţific şi industrial nu trebuie să treacă rapid la o producţie de mare serie pentru a nu fi dată comandă pentru nişte maşini perimate încă din faza de proiect. A fost studiat îndelung tunul de calibrul 127 mm şi s-a ajuns la concluzia că o lungime de 38 de calibre a ţevii asigură cele mai bune calităţi pentru tragerile navale şi antiaeriene. Modelul 12 de 127 mm avea proiectile de 24,5 kg şi o cadenţă ce putea să ajungă până la 12 sau 15 lovituri pe minut. Variantele îmbunătăţite prin diferite automatizări permiteau chiar 22 de trageri pe minut. Tunul mai avea o caracteristică interesantă: putea să fie produs în mare serie pentru a fi montat pe distrugătoare şi orice alt vapor militar.

Tunurile de calibru mare de pe cuirasate erau însă cele ce induceau teama şi arătau măreţia unei flote, amiralii britanici cunoscând timiditatea ofiţerilor germani după ce au întâlnit proiectilele de calibrul 381 mm în anii primei conflagraţii mondiale. Berlinul s-a lăudat cu victoria în bătălia de la Jutland (1916). Au fost analizate piesele de artilerie oferite de firmele de armament şi s-a ajuns la concluzia că tunurile de calibrul 356 mm are cel mai mare potenţial prin proiectilele cu o masă de 721 kg. Erau suficient de puternice şi nu induceau prea multă tensiune în corpul navei în timpul tragerilor. Decizia a părut una corectă, mai ales că o astfel de lovitură a provocat daune importante renumitului cuirasat Bismarck. Se pare însă că degeaba se face şcoală dacă sunt luate astfel de hotărâri la scara istoriei. Factorii de decizie care au semnat actele ar fi trebuit daţi afară din posturile călduţe sau chiar condamnaţi pentru sabotarea marinei militare. De ce? Marina dispunea de un tun de calibrul 381 mm care dăduse suficiente dovezi de eficienţă în anii primei conflagraţii mondiale. A şi fost utilizat din plin după 1 septembrie 1939 fără să dezamăgească, HMS Warspite fiind un adevărat coşmar pentru inamici. Grav era un alt aspect. Se ştia din sursele timpului că US Navy folosea tunuri de calibrul 406 mm şi un proiectil de 957,1 kg este mult mai distrugător decât varianta britanică de numai 721 kg. Partea proastă pentru britanici era că marina americană a cerut noi studii balistice şi s-a constatat că se poate spori masa unei lovituri la 1.016 kg. Londra a continuat cu producerea pieselor de calibrul 356 mm şi SUA a dezvoltat în linişte un alt model de calibru 406 mm ce folosea proiectil 1.225 kg. La fel ca în cazul gurilor de foc de pe distrugătoare, conducerea de la Washington a asigurat producerea tunurilor pentru cuirasate în serie şi s-a renunţat la asamblarea acestora atunci când s-a constatat că aviaţia de pe portavioane este o artilerie ce poate să lovească precis la distanţe ce depăşeau cu mult portanţa armelor ce foloseau încărcături mari de pulbere propulsoare.

Grav este un alt aspect. Marinele concurente din Germania, Italia şi Franţa erau în căutarea unor tunuri ce aveau diametrul interior al ţevii în jurul valorii de 380 mm. Proiectele secrete erau şi mai uimitoare. Uniunea Sovietică era interesată de modelul american de piesă principală de artilerie şi Japonia a căutat să ascundă cu cea mai mare înverşunare tainele navelor din Clasa Yamato, cele care au primit guri de foc de calibrul 457 mm. Munca de camuflare a dat roade şi nu s-a ştiut de surpriza şantierelor navale din Extremul Orient.

Plafonarea artileriei grele şi a celei de pe distrugătoare a avut consecinţe grave în timpul luptelor şi micile nave au suferit pierderi grele. Londra a decis singură pierderea primului loc în domeniul naval şi a deschis drumul SUA către supremaţia mondială. Marea Britanie nici nu mai trebuia să lupte pentru a mai încerca să salveze poziţia dominantă, soarta fiindu-i pecetluită de factorii de decizie din cabinetele secrete.

O semnătură pe un act oficial poate să fie mai puternică decât sute de tunuri grele.

Funcţionarii ce învârt zilnic hârtii pot da lovituri fatale unei ţări şi atunci când acţionează patriotic.