Cărţile de istorie contemporană conţin date interesante despre valul devastator care a lovit sistemul economic planetar începând cu colapsul bursei din New York în toamna anului 1929, unele semne fiind chiar din anul precedent. Politicienii au făcut tot ce le-a stat în putere să limiteze impactul asupra nivelului de trai, dar au avut forţele prea slabe pentru a se opune unui fenomen planetar. S-a mers din rău în mai rău şi s-a ajuns la o nenorocire mai mare numită Al Doilea Război Mondial. S-a dat vina pe viciile de funcţionare ale sistemului economic capitalist şi s-a mers înainte cu scrierea istoriei pe baza tezelor elaborate de savanţi de renume. Această repetiţie timp de decenii devine suspectă şi dă de gândit. Nu cumva contemporanii n-au spus adevărul sau au avut date insuficiente pentru redactarea corectă a interpretărilor ştiinţifice?

Datele publicate între timp vin să demonstreze că din anul 1926 s-a trecut la o dezvoltare fără precedent a industriilor metalurgică, a construcţiilor de maşini şi a celei chimice. Industrializarea forţată din Uniunea Sovietică începută în 1927 n-a fost singura măsură luată pentru dezvoltarea industriei grele şi statele au investit din ce în ce mai mult în acest domeniu, ceea ce a apăsat asupra bugetului şi fondurile strânse cu greu n-au mai irigat şi alte sectoare de activitate. Partea proastă era că produsele finale nu contribuiau deloc la creşterea nivelului de trai şi populaţia a început să resimtă această orientare spre capitolul distrugere.

Şantierele navale au început să livreze distrugătoare mai puternice decât crucişătoarele uşoare, submarine-crucişător, crucişătoare grele şi portavioane. Navele mai mici, praful mărilor, sunt mai dificil de contabilizat, dar toate aceste cetăţi plutitoare aveau un cusur: necesitau cantităţi importante de combustibil şi perioada interbelică a fost marcată de trecerea definitivă de la cărbune la petrol. S-a făcut un inventar serios şi vapoarele ce nu puteau fi adaptate la combustibilul lichid au fost casate şi astfel s-a putut spune că s-a făcut dezarmare pentru înşelarea maselor populare. Cele identificate drept utile în continuare au primit noi grupuri energetice, acum complet trecute pe petrol. Această modificare a motoarelor a avut un impact profund asupra întregii societăţi. Marina militară era un client important pentru firmele din domeniul cărbunelui şi astfel mulţi mineri au rămas fără locuri de muncă. Impactul a fost şi asupra personalului din porturi şi de la bordul navelor, petrolul fiind uşor de transmis către generatorul de energie cu ajutorul pompelor. S-a trecut la construirea de petroliere, vapoarele pentru cărbune începând să-şi piardă clienţii. Metalurgia şi termocentralele mai cereau combustibil solid, dar domeniul transportului era deja o cauză pierdută.

Apariţia unor vapoare militare noi a dus şi o altă transformare radicală: fabricarea de muniţii de alte dimensiuni şi cu o forţă de distrugere mai mare. Timpul parcă nu mai avea răbdare şi comenzile către uzinele speciale curgeau. Nu erau uitate nici cele pentru trupele terestre şi pentru aviaţie, dar navele aveau cele mai periculoase şi mai scumpe încărcături explozive, costurile acestora afectând grav întreaga economie. Torpila era cea mai scumpă armă de la bordul distrugătoarelor şi al submarinelor, dar putea să fie folosită şi de alte tipuri de vapoare şi chiar din poziţii terestre camuflate perfect. Chiar dacă pare ceva banal prin menţionarea repetată a cuvântului, torpila necesita materiale speciale şi, mai ales, o forţă de muncă perfect instruită pentru a nu se produce un simplu balast. Timpul în război are o altă valoare în raport cu cel din vreme de pace şi nu trebuie ratată o misiune din cauza defecţiunilor din timpul asamblării. Puţine state şi firme erau specializate în producţia acestui tip de armament, cel care din 1926 îşi schimbă radical faţa prin creşterea dimensiunilor şi prin calitatea explozibilului închis în conul de luptă. Marină japoneză a primit torpile pentru submarine cu o masă de 1.668 kg fiecare şi 300 kg de încărcătură ofensivă. Distrugătoarele din Clasa Fubuki, considerate cele mai moderne ale vremii şi intrate în producţie de serie din 1926, au fost o platformă perfectă pentru Tipul 90 cu o masă de 2.605 kg şi 375 kg de explozibil mai puternic decât trotilul clasic, costisitor de produs şi-n mod obişnuit. Flota franceză a folosit în prima conflagraţie mondială torpile ce abia treceau de o tonă, dar acestea au fost catalogate drept slabe în raport cu structura de rezistenţă a navelor militare şi chiar a celor comerciale. Modelul 23 DT a început să fie livrat distrugătoarelor şi navelor capitale cam din 1925 şi avea masa de 2.065 kg. Denumirea de torpilă a rămas, dar s-a produs o adevărată revoluţie industrială. Sunt numai câteva exemple despre ce realizau în serie arsenalele marilor puteri atunci când nu erau bani. Torpilele sunt şi astăzi greu de construit şi nu oricine poate să le fabrice.

Torpila era o armă interesantă prin puterea de distrugere, dar avea cusurul străbaterii apei şi sistemele acustice puteau să sesizeze momentul lansării. Puteau fi efectuate manevre de evitare de către vapoarele militare rapide. Proiectilul de tun rămânea mult mai util prin faptul că lovea ţinta după scurt timp, dar tot era suficient pentru a permite efectuarea unor manevre, doar câţiva metri putând să facă diferenţa în cazul tragerii cu proiectile perforante la distanţe de peste 20.000 m. Au fost făcute eforturi deosebite pentru creşterea preciziei şi au apărut sisteme optice de o calitate superioară. Cele mai luminate minţi din lumea savanţilor căutau noi căi pentru distrugerea perfectă. Proiectilul însă rămânea obiectul esenţial în confruntările navale şi fabricile au primit comenzi din ce în ce mai consistente. Marea Britanie dorea să rămână stăpâna mărilor şi au fost comisionate cuirasatele HMS Rodney şi HMS Nelson dotate cu tunuri de calibrul 406 mm, un salt tehnologic în raport cu cele clasice de 381 mm. Un singur proiectil avea o masă de 929 kg şi era un coşmar tehnologic în procesul de producţie. Industria chimică trebuia să livreze 225,9 kg de explozibil pentru a asigura propulsia. Livrările pentru completarea stocului de la bord au început masiv din 1927. Industria SUA putea să producă lovituri cu masa de 957,1 kg pentru piesele de artilerie grea de la bordul cuirasatelor din Clasa Colorado, 24 în total. Japonia era o altă putere navală ce dispunea de cuirasatele Mutsu şi Nagato pentru care erau gata proiectile perforante de câte 1.020 kg. Dificultăţile tehnice erau aproape insurmontabile când era vorba de producerea şi folosirea unor astfel de guri de foc. Numai aceste trei state au reuşit să asambleze cuirasate capabile să utilizeze muniţie puternică şi proiectele Germaniei sau Uniunii Sovietice sau oprit în faza de cercetare.

Oţelul intra în structura de rezistenţă şi de protecţie a vapoarelor de luptă, dar muniţiile consumau mult din acest aliaj al fierului. Noi şi noi tipuri de tunuri erau montate la bord, ceea ce implica uzinarea unor noi unităţi de foc. Crucişătoarele grele au fost considerate interesante în războiul naval pentru că aveau piese de calibrul 203 mm şi compensau blindajul subţire cu o viteză superioară cuirasatelor. Proiectilele americane aveau masa de 118 kg şi erau necesare 150 pentru fiecare piesă. Şi acest tip de armă navală era dificil de fabricat şi industria sovietică s-a oprit la tunurile de calibrul 180 mm. Numai SUA, Marea Britanie, Japonia, Franţa, Italia şi, mai târziu, Germania au intrat în clubul select al celor ce luptau pentru hegemonie maritimă prin astfel de tunuri.

Flotele marilor puteri s-au schimbat la faţă după 1926 într-un ritm cât mai accelerat pentru a nu se pierde locul în ierarhia mondială. Nu s-a făcut economie de materiale strategice, bani şi forţă de muncă în această cursă furibundă pentru înarmare şi nu exista practic criză în domeniul naval. Este adevărat că n-au fost satisfăcute toate poftele amiralilor, dar practica a demonstrat că responsabilii din cele mai înalte posturi cer prea mult în raport cu posibilităţile economice. Întregul sistem de producţie a fost dat peste cap de cererile militarilor într-un mod care n-a fost anticipat, dar conducătorii statelor au continuat să ceară arme şi muniţii până s-a ajuns la un nou conflict mondial. N-a existat nici cel mai mic interes pentru evitarea vărsării de sânge, oamenii primind doar ceea ce era necesar pentru a supravieţui şi a fi viitoarea carne de tun. Nu era de mirare că liderii epocii mai doreau şi mulţi copii pentru creştere demografică. Muniţiile aveau nevoie de ţinte.