Se tot scrie că în toamna anului 1929 a început o mare recesiune în urma prăbuşirii bursei din New York şi totul a avut la bază lăcomia patronilor, mereu dornici de îmbogăţire cu orice preţ. Criza a fost analizată în toate felurile de către savanţi specializaţi în economie sau în cercetarea istorică şi s-a ajuns la concluzia că a fost un viciu de funcţionare a sistemului de producţie concurenţial şi s-a mers din rău în mai rău până când s-a ajuns la un nou conflict mondial. A fost ceva inevitabil din cauze economice, care au dus la tensiuni sociale şi acestea au degenerat în cele politice. Politicienii de toate orientările au încercat să se opună extinderii răului, dar forţele lor au fost prea slabe pentru a face faţă valului de probleme şi nenorociri.

Dacă au scris specialişti de renume timp de decenii despre recesiune, se pare că este un câştig ştiinţific şi nu prea mai sunt multe de spus. Puterea savanţilor, mai ales a celor morţi, este deosebită şi greu de înfruntat. Un cercetător nu trebuie să creadă tot ce s-a scris, ci este obligat să analizeze fiecare informaţie pentru a ajunge cât mai aproape de adevăr. Repetarea aceloraşi idei parcă este suspectă şi se poate pune întrebarea dacă nu cumva anumite centre de putere au fost generoase cu cei care au mers pe ideile tradiţionale. Ani de zile profesorii universitari au susţinut tezele clasice despre fenomenul început în mod obligatoriu în lumea capitalistă, chiar în inima economică a SUA.

Realitatea crudă este că nenorocirile economice au fost provocate de cei aflaţi în fruntea piramidei sociale şi care doreau mai multă putere prin declanşarea unui nou conflict mondial. Era nevoie de cât mai mult armament modern şi nu s-a făcut economie în domeniu. Dimpotrivă. Au fost construite noi fabrici sau extinse cele vechi pentru a se trece la producţii de mare serie. Armele noi semănau cu cele vechi prin formă şi denumire, dar materialele folosite erau de calitate superioară pentru a rezista noilor pulberi de propulsie şi pentru a face faţă transportului motorizat la viteze mari.

Uniunea Sovietică a fost statul în care s-a făcut o industrializare forţată după 1927 şi totuşi nivelul de trai nu creştea în raport cu Occidentul decadent şi aflat în recesiunea cea mai cruntă. Fabricile apăreau precum ciupercile după ploaie şi oraşe întregi erau ridicate în ritmuri ameţitoare, spre bucuria propagandiştilor de toate gradele. Totuşi, magazinele erau goale şi cozile se tot lungeau la principalele alimente pentru populaţie. Chiar se murea de foame în multe regiuni ale vastului imperiu roşu. Oare ce produceau fabricile sau lagărul socialist era afectat din plin de criza capitalistă? Adevărul este că Iosif Stalin, stăpânul de la Kremlin, dorea arme pentru Armata Roşie şi aici se duceau cele mai bune materiale. Nu degeaba se puneau bazele unui combinat metalurgic gigantic la Magnitogorsk. Chiar dacă astăzi istoricii sunt încântaţi de binomul tanc – avion prin faptul că pot fi realizate manevre pe mari distanţe, tunul era principalul mijloc de distrugere pe câmpul de luptă şi reprezenta forţa brută a statelor. Liderul comunist nu era expert în armament, dar a înţeles principiile simple şi a fost un adept hotărât al artileriei.

Industria sovietică a primit directiva să modernizeze marile stocuri de tunuri rămase din prima conflagraţie mondială sau produse ulterior. Erau arme bune, dar care aveau roţi vechi şi ţevile cam scurte. Tunul de calibrul 76,2 mm model 1902 demonstrase calităţi bune în luptele cu germanii şi era păcat să fie trimis la casat. A apărut în 1930 o variantă perfecţionată şi 2.411 de exemplare au fost finisate până la 22 iunie 1941. Mult mai interesante erau obuzierele de calibrul 122 mm, obuzele acestora fiind capabile să distrugă orice fortificaţie de campanie obişnuită. Au fost aduse în stare de funcţionare 6.700 de piese până la începerea conflictului cu Germania. Proiectilele din cele două calibre existau în depozite şi erau uşor de fabricat în serie mare. Stalin cerea mereu ceva simplu şi funcţional. Orice eroare era plătită de un vinovat sau de o mulţime de sabotori.

Orice maşină poate să fie transformată revoluţionar cu ajutorul specialiştilor şi Iosif Stalin a avut o grijă deosebită în ceea ce priveşte orientarea energiilor spre tehnica nouă de distrugere. Nevoile şi suferinţele populaţiei erau detalii lipsite de importanţă la scara istoriei şi nu conta decât expansiunea Uniunii Sovietice. Au apărut în urma unor directive tunul regimental de calibrul 76,2 mm Model 1927, de dimensiuni reduse pentru a fi împins cât mai aproape de primele poziţii. Au fost asamblate 4.708 guri de foc până la 22 iunie 1941, dar nu provocau senzaţie prin performanţe şi dimensiuni. Varianta antiaeriană Model 1931 de acelaşi calibru a fost livrată în 3.821 de unităţi.

Sunt numai câteva exemple de ceea ce făurea din metal industria constructoare de maşini a lagărului comunist şi toate aceste sisteme sofisticate şi scumpe erau dirijate către distrugere. Nu generau decât cheltuieli şi a fost absolut normal să fie sărăcie şi tot felul de lipsuri în Uniunea Sovietică în timpul stalinismului. N-a existat o artilerie mai puternică în Al Doilea Război Mondial şi s-a putut vedea clar rolul industriei grele ce s-a ridicat la ordinul lui Iosif Stalin în plină perioadă de lipsuri.

Gândirea liderilor din centrul de putere de la Kremlin a rămas la fel după 1953 şi astfel nivelul de trai a rămas scăzut. În plus, economia n-a putut să progreseze pentru că minţile luminate erau deturnate să inventeze arme şi fabricile performante să pună fanteziile politicienilor în oţel. Aceeaşi situaţie a existat în toate statele lagărului socialist şi poate acum se înţelege de ce în România se putea face rost de pâine pe bază de cartelă alimentară. Oamenii cred că se făceau economii pentru plata datoriei externe, dar nu au cum să înţeleagă acumulările de armament pentru că acestea au fost secret de stat păzit cu mare străşnicie. Nici astăzi nu se ştie cu precizie câte arme au fost cumpărate sau produse în epoca Nicolae Ceauşescu.

Războiul din Ucraina a scos la lumină în anul 2022 tunurile şi tancurile produse timp de decenii şi ambele tabere le folosesc într-un proces de nimicire furibundă, stocurile de muniţii permiţând bombardamente de durată mai ales ale artileriei ruse. Limitările sunt generate numai de problemele logistice privind livrarea pe câmpul de luptă ce se află la distanţă de căile de acces. Camioanele mobilizate nu fac faţă consumurilor, un minut având o altă valoare în timp de război. Lansatoarele de rachete sunt şi mai costisitoare, o întreagă încărcătură nimicitoare fiind epuizată în 20 de secunde.