Anul 1929 a rămas în istorie prin declanşarea unor probleme economice în SUA şi apoi fenomenul s-a extins pe întreaga planetă şi a fost definit drept Marea Criză Economică de supraproducţie. A fost descris de prea multe ori pentru a mai avea rost o repovestire a nenorocirilor care au generat tensiuni sociale şi creşterea extremismului a dus în final la un nou război mondial. Vinovat pentru toate aceste nenorociri a fost sistemul capitalist de producţie, prea multă concurenţă generând probleme devastatoare. Oare să fie adevărată teoria clasică? Oare să se fi cultivat adevărul de către respectaţii specialişti în Economie şi Istorie?

Datele simple din sursele publicate arată cu totul o altă situaţie şi este posibil ca recesiunea să fi avut o cu totul altă cauză. Adevărul este că marile puteri intraseră într-o nouă cursă a înarmărilor şi nu mai conta nivelul de trai al mulţimilor în faţa munţilor de arme şi muniţii. Să analizăm numai cazul englez şi doar la capitolul distrugătoare. Aceste nave militare sunt esenţiale în cadrul ostilităţilor maritime pentru că pot îndeplini foarte multe tipuri de misiuni. Au rolul de a proteja vapoarele principale de luptă de atacul submarinelor şi al avioanelor torpiloare sau de bombardament. Pot ataca în mare viteză cu ajutorul torpilelor orice ţintă navală şi chiar cuirasatele puteau să fie vulnerabile la aceste şarje. Pot înfrunta cu artileria de la bord şi cu torpile vase asemănătoare prin dimensiuni. Protejarea convoaielor împotriva atacurilor din adâncuri ale submarinelor era o altă sarcină a distrugătoarelor.

Marea Britanie era încă definită drept stăpâna mărilor, dar avea de înfruntat o concurenţă puternică din Japonia şi, mai ales, din SUA. Lupta pentru hegemonia mondială nu cunoaşte noţiunea de milă pentru cei învinşi şi Londra a fost obligată să lanseze comenzi de distrugătoare care să fie diferite de cele din prima conflagraţie mondială. Erau mai mari şi capabile să înfrunte furia oceanelor. Armamentul de la bord era net superior celui din 1918. Au fost puse în şantier 18 unităţi începând din anul 1928 şi alte două au fost construite pentru marina canadiană. Au fost finisate până la cel târziu 13 octombrie 1931 şi nu se poate spune că se ducea lipsă de comenzi din partea statului englez. Au fost incluse în două clase botezate cu primele două litere ale alfabetului latin.

Era o flotă impresionantă prin număr, dar la scara planetei era absolut insuficient, mai ales că au fost descoperite multe probleme tehnice. Bolile copilăriei afectează orice categorie de armament şi conducerea marinei a mai lansat o cerere pentru alte două clase de distrugătoare. Au fost botezate cu literele C şi D, şantierele navale finisând până în anul 1934 14 unităţi. Erau prea puţine şi au mai fost cerute 18 distrugătoare din clasele E şi F.

Au fost produse astfel 52 de distrugătoare în perioada 1928 – 1935, cele ce erau definite drept conducătoare de escadră fiind mai mari şi mai bine dotate artileristic. Nu se poate spune că n-au fost bani în imperiul controlat de Londra, dar fondurile erau dirijate spre înarmare şi mai puţin pentru nevoile oamenilor de rând. Întotdeauna contează ideile măreţe şi nu vieţile şi fericirea celor mulţi.

Efortul financiar numai pentru asamblarea şi întreţinerea acestor vapoare ce aveau o structură de rezistenţă deosebită pentru a tăia valurile la viteze sporite a fost unul deosebit şi a fost normal să nu se mai găsească bani pentru alte domenii. Cum pericolul războiului plutea la orizont, autorităţile au fost generoase cu fondurile pentru şantierele navale. Totuşi, se poate spune că erau vapoare prea mici pentru a afecta bugetul celui mai vast imperiu al epocii. Distrugătorul este acel vapor militar care indică faptul că există sau se va trece la construirea unor nave importante de luptă şi Marea Britanie a respectat teoria cu sfinţenie.

Noile distrugătoare mai aveau o caracteristică interesantă ce putea să afecteze economia metropolei imperiului britanic: consumau petrol pentru a atinge viteze sporite. Royal Navy nu mai comanda cărbune şi fondurile uriaşe ale marinei erau dirijate spre regiunile bogate în ţiţei. A fost absolut normal să decadă regiunile carbonifere şi să înflorească tot ceea ce era legat de rafinarea combustibilului lichid. Marea Britanie devenea din ce în ce mai dependentă de importuri pentru a avea superioritate energetică.

Poate există critici ce vor spune repede că o economie înfloritoare nu putea să fie dată peste cap de astfel de investiţii pentru supremaţia navală la nivel mondial şi că distrugătoarele nu erau scumpe. Amintim din nou că România n-a putut în toată perioada interbelică să strângă fonduri decât pentru patru nave din această categorie. Londra avea însă grijă să fie prezentă în toate mările şi a apărut un tip de navă care să asigure prestigiul metropolei şi suficientă putere de foc. Dacă era cazul în vreme de război, putea să fie transformat în vânător de submarine în preajma convoaielor comerciale lente. Nu avea performanţele unui distrugător, dar era mai rapid decât un torpilor subacvatic. Cinci au fost incluse în Clasa Hastings, opt erau din cea numită Shoreham şi alte opt de tip Grimsby. Au fost toate finisate până în anul 1936. Alte cinci au fost produse pentru Australia şi India, dar lucrările au mers mai lent din cauza priorităţii pentru alte programe de înarmare şi navele începute în 1932 au fost terminate până în 1940.

Marea Criză Economică a fost provocată de accelerarea pregătirilor de război, orice creştere a cheltuielilor militare ducând la o prăbuşire a finanţelor şi statul nu mai irigă economia prin comenzi de drumuri, şcoli, spitale şi alte construcţii utile. Poveştile vechi despre declanşarea din cauza viciilor sistemului capitalist de producţie trebuie să dispară şi să se spună adevărul.