Istoria este cea mai interesantă ştiinţă şi este cea care poate să ofere cele mai utile lecţii de viaţă pentru a nu mai fi repetate greşelile înaintaşilor. Problema fundamentală a omenirii este că anumite centre de putere religioasă şi politică nu vor ca fiinţele de pe această planetă să gândească liber şi, mai ales, corect. Imense armate de propagandişti şi misionari cultivă ideile dorite de cei ce deţin iluzia numită putere, minciuna fiind adorată mai mult decât icoanele.

Se ştie că la 22 iunie 1941 armata germană a atacat Uniunea Sovietică şi a început un război ideologic, pe viaţă şi pe moarte, regulile privind un stil civilizat de comportament al trupelor fiind complet uitate. Conta numai atingerea obiectivului stabilit de anumiţi conducători şi a rezultat un masacru ce încă nu are valorile calculate pentru că datele acumulate în epocă au fost ascunse în arhivele secrete. Propaganda comunistă a început o campanie istoriografică fără milă şi îndurare pentru a demonstra că la 22 iunie 1941 Armata Roşie n-a fost pregătită de un conflict de amploare şi a fost normal ca forţele dotate şi instruite ale Wehrmacht-ului să poată să ajungă până la periferiile Moscovei şi ale Leningradului. Munţi de hârtie şi râuri de cerneală au fost folosite pentru atingerea obiectivului stabilit prin planul de stat, profesorii universitari, academicienii şi jurnaliştii devenind nişte soldaţi înverşunaţi pentru prezentarea adevărului de partid şi de stat. Era şi normal să fie adevăraţi eroi ai ştiinţei comuniste pentru că răsplata venea în funcţie de cantitatea de minciună lansată pe piaţă.

Istoricul român Leonida Loghin a publicat o lucrare intitulată Al Doilea Război Mondial şi la sfârşit au fost introduse tabele cu raportul de forţe la anumite date, 22 iunie 1941 neputând să fie uitat. Informaţiile erau culese din surse sovietice şi sunt foarte interesante pentru a se vedea modul în care decenii la rând au fost găsite noi şi noi metode de manipulare a opiniei publice. Este absolut normal ca astăzi să creadă poporul rus că naziştii au atacat prin surprindere un organism statal absolut nevinovat şi nepregătit de luptă. Aflăm astfel că forţa de invazie a fost formată din 5.500.000 de militari şi aceştia aveau în faţă 2.680.000 de luptători sovietici de toate gradele. Se poate calcula imediat că invadatorii erau de peste două ori mai mulţi şi a fost absolut normal să fie obţinute victorii strălucite în primele luni. Forţa de izbire era asigurată de artilerie şi inamicul dispunea de cel puţin 47.200 de guri de foc, prea multe în raport cu cele 37.500 sovietice. Este clar că n-a existat pregătire de război şi că vinovatul principal pentru această catastrofă a fost chiar Iosif Stalin, cel care a şi fost sacrificat de către Hruşciov pentru a se da toată vina pentru erorile partidului comunist din primele trei decenii de guvernare. Se ducea o politică de albire a Uniunii Sovietice şi chiar denigrarea celui de la putere era de dorit să fie utilizată. Mortul nu mai putea să riposteze din recele mormânt. Autorii comunişti mai bine nu se mai apucau de scris pentru că orice rând redactat indica imediat perfidia şi prostia, ascunse însă prin duritatea serviciilor secrete. Nemernicia este caracteristica de bază a celor ce iau puterea, indiferent de ţară şi de regim politic. Dacă se face o comparaţie între efectivele umane şi dotarea artileristică, se vede imediat că Armata Roşie era mai mică, dar dispunea de mai multe guri de foc. Puterile Axei ar fi trebuit să dispună de peste 68.000 de tunuri şi aruncătoare de toate calibrele pentru a se putea compara cu ce aveau sovieticii. Autorii sovietici au trecut sub tăcere calibrele armelor artileriei şi aici apar surprize mari. Se uită să se precizeze dacă erau noi sau vechi. Era şi normal, germanii folosind mult armament de la nivelul primei conflagraţii mondiale, la fel ca aliatul român. Nici Finlanda şi România nu aveau tunuri noi, dotarea semănând mai mult cu un muzeu militar.

Mult mai interesant pentru strategi este tancul, maşină care poate să realizeze manevre de încercuire sau de pătrundere în adâncimea teritoriului inamic pentru a distruge dotarea artileristică, depozite de muniţii, centre de comandament, noduri de comunicaţii sau aerodromuri. Invadatorii dispuneau de 4.260 de maşini denumite tancuri şi autotunuri, partea sovietică ripostând cu numai 1.475 noi. Era evident un raport de forţe înclinat zdrobitor în favoarea puterilor Axei. Se observă imediat tactica prin care a fost mistificat trecutul. Rezultă de la prima citire că toate blindatele capitaliste erau noi şi de calitate, tanchiştii germani având şi experienţele luptelor din Polonia şi Franţa. Minciuna are însă picioare scurte şi orice cititor care vrea să treacă dincolo de simpla vedere a unor informaţii înţelege că au fost şterse definitiv din trecut toate tancurile sovietice presupus vechi. Adevărul este că maşinile utilizabile pe front de partea sovietică nu puteau să fie mai vechi de anul 1927, data începerii marii industrializări forţate, dar cele ce intrau în categoria maşinilor moderne au fost primite în dotarea trupelor de prin 1933 şi erau dotate cu tunuri de calibrele 45 şi 76,2 mm, ideale pentru luptele cu forţele motorizate. S-a avut grijă să nu se spună decât noi şi astfel omul de rând nu ştia despre ce tancuri era vorba. Dacă s-ar fi precizat că erau T-34 şi KV-1, practic nu se mai putea face comparaţie cu ceea ce avea Axa în dotare. Şi mai interesant era KV-2, un blindat greu ce era conceput să străpungă poziţiile defensive ale inamicului. Din păcate pentru sovietici, maşina nouă n-a mai avut valoare în timpul manevrelor rapide şi a fost abandonată producţia. Iosif Stalin s-a pregătit intensiv de război şi tot a fost acuzat de către cei ce i-au fost slugi preaplecate până la decesul din martie 1953. Crudul dictator comunist ar fi fost totuşi încântat de modul în care au fost inventate minciuni pentru ascunderea adevăratelor intenţii ale autorităţilor de la Moscova.

Povestea cu superioritatea numerică şi tehnică a Axei se repetă şi la capitolul avioane, cealaltă componentă a binomului necesar desfăşurării de campanii rapide în adâncimea teritoriilor inamice. Erau 4.980 contra a numai 1.540. Este explicabil cum au fost obţinute succese rapide în vara şi toamna anului 1941, sursele germane şi cele sovietice menţionând impactul bombardierelor asupra infrastructurii militare din regiunile de frontieră. Moralul trupelor roşii s-a prăbuşit atunci când coloanele erau mitraliate sau bombardate de aparate rapide venite de nicăieri.

Se precizează că forţele menţionate erau cele ale Germaniei, Finlandei, Ungariei şi României. Dacă un cititor ar fi atent şi ar sta bine cu vederea, ar observa că sub tabel au fost trecute şi date despre un trupele trimise de Benito Mussolini în ajutorul aliatului de la Berlin, deci raportul de forţe devenea şi mai favorabil naziştilor.

Istoricii care au avut curaj după 1991 au demonstrat că datele din perioada comunistă au fost falsificate prin micşorarea efectivelor Armatei Roşii. Au fost şterse din trecut mulţimi de unităţi şi munţi de armament, orice depreciere a tehnicii de luptă fiind permisă.

Adevărul este că la 22 iunie 1941 Armata Roşie era supraînarmată cu tehnică de luptă nouă, dar multe divizii au fost amplasate prea avansat şi au intrat sub focul inamic, blindatele zise fasciste putând să le manevreze pe flancuri.