Anul 1933. Adolf Hitler ajunge cancelarul Germaniei şi imediat a trecut la aplicarea ideilor pe care le tot promovase prin campaniile electorale. Eliminarea partidelor politice şi a democraţiei a fost acceptată de populaţie, masele fiind mereu să accepte cea mai dură dictatură din partea unei grupări ce inspiră forţă şi prestigiu. Mulţimile sunt gata de orice sacrificiu pentru cel ce pare hotărât şi nu se simt în siguranţă atunci când în fruntea statul se află un lider capabil, dar care arată prea multă bunătate. Orice violenţă este acceptată pentru că popoarele în sine sunt deosebit de crude cu cei slabi. Legile mulţimilor se aplică în orice situaţie.

Dacă pe plan intern a fost înfrântă uşor opoziţia şi închisorile prea pline au început să fie dublate cu lagăre de concentrare, puterea militară a Germaniei nu permitea împlinirea tuturor dorinţelor celui ce conducea de la Berlin. Profitând de lipsa de fermitate a foştilor învingători în prima conflagraţie mondială, Hitler a reuşit să-şi trimită trupele modest dotate în Austria şi Cehoslovacia, ultimul stat fiind un adevărat paradis al armamentului. Următoarea ţintă era Polonia, o pradă cam mare şi cu garanţii oferite de Anglia şi Franţa. Cum Uniunea Sovietică purta negocieri privind o alianţă împotriva politicilor naziste, conducerea de la Berlin ezita să apese pe trăgaci şi erau şanse să fie oprită avansarea trupelor Wehrmacht-ului. Ultima îndoială a fost spulberată când Iosif Stalin a fost de acord cu semnarea unui pact zis de neagresiune la 23 august 1939 şi la 1 septembrie 1939 a început un conflict care a ajuns repede mondial.

Adolf Hitler a făcut o cumplită greşeală strategică şi a ajuns să implice Germania într-un conflict pentru care nu era pregătită. Resursele de petrol erau limitate, tancurile nu erau suficiente şi erau din modele depăşite, muniţiile erau în cantităţi modeste în raport cu cerinţele trupelor şi flota de suprafaţă nu se putea compara cu cea britanică. Diferenţa creştea şi mai mult dacă se adăugau navele franceze. Blocada comercială provoca o sufocare treptată a economiei şi numai comenzile militare ţineau uzinele în viaţă. Se ştie însă că o astfel de politică distruge în timp tot sistemul economic şi prăbuşirea se produce mai ales după încetarea luptelor. Iosif Stalin a fost de acord să aprovizioneze Reich-ul cu alimente, petrol şi alte materiale strategice şi astfel fabricile germane au putut să producă din plin armament, armata reuşind să înfrângă forţele occidentale printr-o campanie de tip Blitzkrieg în mai – iunie 1940.

Colaborarea cu Uniunea Sovietică părea că funcţionează ca unsă şi cele două părţi făceau schimb de opozanţi, agenţii poliţiilor politice abia aşteptând să-i tortureze şi să-i execute. Cei doi conducători totalitari erau la nivel declarativ prieteni buni şi afacerile dintre cele două imperii socialiste se dezvoltau îngreunate de cele birocraţiile atotputernice. Statul comunist oferise materii prime, dar dorea câte ceva la schimb şi Hitler a fost de acord să fie satisfăcute cererile staliniste. Au fost trimise maşini industriale, dar liderul de la Kremlin declara că este slab pregătit militar şi are nevoie de anumite tipuri de armament. Conducerea nazistă a fost de acord să îndeplinească dorinţele partenerului estic.

Au fost permise vizite în fabricile militare şi au fost acceptate cererile de produse speciale. Au plecat spre est cinci avioane Messerschmitt Bf-109 E. Au mai fost achiziţionate aparate Messerschmitt Bf-110, Junkers-88 şi un tanc Panzer III complet echipat. Erau trecute pe liste piese de avion şi partea germană a dat generos. Uniunea Sovietică era un aliat preţios ce nu trebuia pierdut şi apoi provocat.

Conducerea de la Berlin a considerat că statul comunist este foarte primitiv din punct de vedere tehnologic şi că nu poate să profite de produsele speciale trimise. Era evident că partea sovietică a cerut avioane de vânătoare pentru a fi studiate în raport cu cele asamblate în propriile fabrici şi astfel să fie corectate punctele slabe. Cele cinci exemplare de Bf-109 erau utile şi pentru a înţelege funcţionarea unor componente la viteze mari. Inginerii sovietici aveau un perfect material de studiu, un prim exemplar capturat în Spania fiind prea vechi. S-a scris că Iosif Stalin nu s-a pregătit de războiul mondial, dar a oferit specialiştilor tot ceea ce era interesant în Luftwaffe. Bombardierele Ju-88 aveau un fuzelaj deosebit ce putea fi adaptat la orice fel de misiune militară. Germanii au fost uimitor de generoşi şi au oferit chiar un Ju-87 Stuka, dar partea sovietică n-a vrut să-l achiziţioneze pentru că era considerat perimat după slabele performanţe de deasupra Angliei.

Conducerea nazistă a fost şocant de cinstită cu partea sovietică şi a oferit cam tot ce avea în dotare în prima linie. Proiectele de armament din laboratoarele mai mult sau mai puţin secrete n-au fost oferite şi nici nu prea interesau partea comunistă. Stalin avea nevoie urgent să cunoască tot ce este funcţional şi fanteziile de pe planşete nu-l interesau decât atunci când deveneau viabile. Adolf Hitler a comis două erori fundamentale prin deciziile luate. Chiar dacă era inferior la capitolul cantitate, i-a trimis armament lui Stalin. În plus, a permis să fie studiate maşinile montate şi părţi ale acestora. Era cunoscut în epocă faptul că orice se poate copia sau imita până la depăşire. Liderul de la Kremlin a preferat să ascundă ceea ce avea mai bun şi a procedat absolut corect din punct de vedere militar. Se mai scrie prin unele cărţi de istorie că nu se pricepea în domeniu, dar modul în care a acţionat în anii 1939 – 1941 demonstrează că a reuşit să-l ducă pe Adolf Hitler de nas, acesta începând să fie conştient de imensa forţă a imperiului roşu abia după ce trupele germane au capturat sau distrus cantităţi enorme de tehnică de luptă din primele luni de confruntări.

Corectitudinea în politica externă este un lucru rar şi un şef de stat nu trebuie să fie grăbit să prezinte ceea ce are în dotarea militară. Nu există prieteni în politică şi, mai ales, între lideri de nuanţă totalitară. Adolf Hitler se considera că face parte dintr-o rasă superioară, dar a dat dovadă de gândire absolut inferioară prin modul în care a gândit colaborarea cu Uniunea Sovietică. Era de aşteptat un astfel de rezultat din moment ce liderul nazist n-a avut studii temeinice în vreun domeniu şi în armată a ajuns până la nivelul modest de caporal. Şi-a acoperit incompetenţa prin teroare şi urlete, subordonaţii făcând totul să-i fie pe plac pentru a putea avansa.