Se împlinesc opt decenii de la marea confruntare de pe malurile cursurilor de apă numite Don şi Volga şi încă mai sunt multe de scris despre încleştarea în care au fost prinse forţele celor două state totalitare ce dominau prin tancuri şi aviaţie Europa. Adolf Hitler a dorit cu orice preţ capturarea oraşului Stalingrad, cel ce purta numele dictatorului sovietic, şi un succes ar fi dus la prăbuşirea moralului trupelor sovietice, cele ce suportaseră şocuri nimicitoare în anii 1941 şi 1942. Totuşi, nu erau suficiente divizii pentru acoperirea frontului vast şi Berlinul a făcut apel la ajutorul aliaţilor pentru întărirea rândurilor şi pentru asigurarea pe direcţiile de înaintare a superiorităţii de forţe.

Mareşalul Ion Antonescu a fost obligat din anul 1940 să colaboreze cu Germania pentru a putea să apere ţara de agresiunea dinspre Prut şi a avut multă încredere în prietenia celui ce dicta din Cancelaria Reich-ului. A fost de acord cu sprijinirea forţelor trimise spre Stalingrad şi spre Caucaz. Au ajuns să fie trimise două armate pentru a acoperi flancurile trupelor de asalt şi astfel militarii români au ajuns departe de ţară în stepele bântuite de vântul nemilos şi de excesele termice.

Ostilităţile au decurs relativ bine până la 19 noiembrie 1942, dar atunci a început o ofensivă sovietică împotriva Armatei a III-a şi aceasta a fost spulberată de masele de tancuri. Nici Armata a IV-a n-a rezistat pe aripa sudică a frontului. Au început apoi controverse istoriografice aprige despre cauzele înfrângerii forţelor germane şi s-a dat vina pe românii care nu erau antrenaţi, disciplinaţi şi nu aveau arme suficiente. Cam aşa a rămas imaginea militarilor români la Stalingrad în lucrările ştiinţifice şi de popularizare.

Autorii uită să spună în cele mai multe cazuri că nici măcar n-a existat o armată română pe aripa de sud a frontului german. Au fost deplasate acolo opt divizii, una fiind subordonată comandamentului aliat. Armata a IV-a era compusă numai din şapte mari unităţi şi era obligată să se apere pe un front de 270 km în linie dreaptă. Dacă se adaugă sinuozităţile tranşeelor, se ajungea la peste 300 km. Ar fi fost mai bine dacă i se spunea Armata de supraveghere pentru că nu era capabilă să asigure o apărare reală. Două mari unităţi erau formate din cavalerie şi aceste trupe erau utile îndeosebi pentru acţiuni ce impuneau mobilitate şi aveau un potenţial scăzut în apărare. Teoretic, o astfel de divizie putea să formeze o linie defensivă cât de cât serioasă pe cel mult zece kilometri. Dacă aplicăm acelaşi potenţial şi celor de infanterie, trupele române erau suficiente pentru cel mult 80 km de front.

Comandamentul german cunoştea situaţia efectivelor şi totuşi s-a mers pe ideea că este o armată reală. Tot ce era mai bun se trimitea în Stalingrad şi s-a lăsat aliatului român o misiune imposibilă. Se presupune că ofiţerii germani stăteau bine la teoria militară, doar aveau studii înalte şi tradiţie în meseria armelor, dar au lăsat practic flancurile descoperite în faţa unui adversar despre care se ştia că are multe tancuri, inclusiv faimoasele T-34 ce puteau străbate terenuri grele şi înfruntau cele mai aspre geruri. A fost normal să nu se poată rezista cu ceea ce nu se putea numi o oştire nici măcar în romanele eroice. Fanteziile celor ce priveau hărţile militare frumos colorate au dus la nimicirea marilor unităţi trimise în poziţii prea departe de propriile baze de aprovizionare.

Dacă se merge până la a verifica numărul de militari existenţi în sectorul sudic de front, se ajunge la concluzia că practic a fost vorba de o armată fantomă. Corpul VII armată dispunea de numai 15.555 de luptători de toate gradele, ceea ce corespundea cel mult cu o divizie de infanterie. Cavaleria avea mai puţini oameni în unitate, dar nici să rişti vieţile oamenilor prin dispunerea de trupe cu rândurile diminuate n-a fost o acţiune corectă şi morală.

Armata a IV-a română a fost o improvizaţie care a servit autorităţilor de la Bucureşti să demonstreze că ajută aliatul german, dar calculele din birourile călduţe au condamnat la înfrângere şi la moarte oamenii din diviziile trimise fără armament greu să înfrunte viscolul şi valurile de tancuri.