Cărţile de istorie au conţinut numeroase descrieri ale nivelului de trai catastrofal al locuitorilor din vastul stat ţarist, foametea fiind un fenomen ce devasta periodic regiuni întregi. Oamenii erau reduşi la nivel de iobagi şi erau vânduţi la târg împreună cu animalele. Clasa nobiliară trăia însă într-un lux orbitor şi nici clerul nu dispreţuia plăcerile lumeşti. Monopolul vieţii îmbelşugate era apărat cu armele şi cele mai crude torturi, cei umili având dreptul să spere la bunătăţile lumii de dincolo. Exista însă o condiţie: să plătească toate obligaţiile către biserică în conformitate cu tradiţia ortodoxă. Copiind modelul occidental, statul rus a trecut la dezvoltarea manufacturilor începând cu domnia ţarului Petru cel Mare şi fabricile au fost ridicate în secolul al XIX-lea, dar mult mai lent decât în alte regiuni europene. S-a spus mereu că nu erau bani suficienţi şi nici capacităţile metalurgice nu erau dezvoltate pentru că nu erau mijloace de transport. Distanţele şi clima aspră împiedicau progresul şi colosul rusesc nu se bucura de forţa economică a marilor puteri europene concurente. Oare să fie adevărat ce se spune prin tomurile stufoase? Existau în realitate bani, muncitori, materii prime, oameni cu idei şi natura ar fi fost învinsă pas cu pas, dar ţarul avea multe pofte şi dorea să extindă imperiul în dauna vecinilor. Nu exista o graniţă unde să fie oprite trupele şi pentru atingerea obiectivelor politice erau necesare arme multe. Aici erau consumate energiile oamenilor, resursele subsolului şi finanţele statului. Nu mai era timp pentru ridicarea de locuinţe, şcoli, spitale sau fabrici care să producă mărfuri utile popoarelor supuse ţarului. Un singur tun naval model 1877 ajungea la o masă de 51,3 tone şi avea nevoie de proiectile de 394 kg. Erau arme redutabile, dar se putea şi mai bine. Varianta din 1907 avea o masă de 50,7 t, dar proiectilul perforant ajungea la aproape 471 kg. O astfel de gură de foc nu putea să fie montată decât pe o navă cuirasată cu o structură metalică deosebit de rezistentă pentru a prelua vibraţii din timpul tragerilor. A fost normal ca populaţia să nu aibă alimente pentru că grânele erau exportate sau mergeau la fabricarea băuturilor.

Interesant este că această megalomanie artileristică a dus la o insuficienţă a tunurilor pentru armată şi de aici problemele forţelor ruse în Primul Război Mondial. Grav era că nu erau nici trenurile capabile să transporte la timp cele necesare diviziilor. Oţelul era trimis către cuirasate şi acolo a rămas. Numai că tunurile de calibrul 305 mm erau prea mici pentru poftele elitelor marinei ţariste şi au fost cerute piese de calibrul 356 mm, ceea ce era la modă în US Navy şi în flota niponă. Nu se poate să rămâi în urmă în cursa pentru hegemonie mondială. Era totuşi prea mult şi pentru fabricile imperiale şi s-a apelat la ajutorul aliatului britanic. S-a scris că n-au fost trimise suficiente ajutoare spre est, dar Londra a permis firmei Vickers să producă tot ceea ce cerea prietenul rus. Au fost expediate 10 guri de foc şi una a fost terminată pe plan local. Erau adevărate monumente ale forţei oţelului prin cele 83 de tone ce urmau să fie deplasate prin ocolirea Norvegiei şi apoi pe o cale ferată şubredă. N-au servit la nimic în timpul ostilităţilor pentru că autorităţile au vrut să le folosească în cadrul bateriilor de coastă. Infanteria avea nevoie de tunuri şi obuziere de calibrul 152,4 mm pentru zdrobirea poziţiilor germane şi neutralizarea artileriei infernale, dar liderii visau la supremaţii navale dincolo de conflictul în curs. Proiectilul de 747,8 kg era parcă potrivit pentru slava imperiului rus.

Conducătorii au fost o catastrofă pentru oameni şi au trăit numai în lumea iluziilor. Cei ce ajung la putere sunt grav atinşi de boli psihice şi pierd contactul cu realitatea pentru totdeauna. Este bine să fie limitat accesul la cele mai înalte funcţii în stat pentru a nu mai distruge puţina fericire a oamenilor sub masca luptei pentru progres şi prosperitate.