Anul 1939 putea să fie unul obişnuit din scurgerea vremii, dar conducătorii marilor puteri au decis că este timpul pentru obţinerea de mai multă glorie pentru a rămâne cumva în istorie. Al Doilea Război Mondial a fost epoca de glorie a tancurilor prin confruntări între cuirasatele terestre ce aduceau aminte de luptele navale din precedenta conflagraţie. Maşinile blindate şi cu şenile au fost inventate pentru a străbate orice formă de teren şi pentru a înfrunta focul intens al inamicului prin opunerea unor armuri din cele mai bune oţeluri. Dacă în anul 1918 erau proiectate să însoţească infanteria la atac şi să cureţe tranşeele de apărătorii încăpăţânaţi, situaţia s-a schimbat în perioada interbelică şi noile modele puteau să desfăşoare manevre de încercuire la nivel strategic.

Istoricii scriu astăzi că germanii au fost cei care au revoluţionat modul de ducere a războiului şi aşa au intrat în legendă termenii de Panzer şi Blitzkrieg. Au fost obţinute uimitoare victorii împotriva Franţei şi trupele sovietice au avut pierderi fără egal în evoluţia omenirii. Totuşi, oare chiar erau ideile germane cele mai bune din lume sau au fost nişte condiţii care au favorizat succesele?

Adevărul cumplit este că militarii germani au fost trimişi să lupte în nişte cutii metalice în care erau victime sigure. Se ştie că tancul atrage toate privirile pe câmpul de luptă şi apoi urmează o ploaie de proiectile de toate tipurile şi care lovesc din toate poziţiile. Armura trebuie proiectată în unghiuri care să asigure ricoşeurile şi din cele mai bune aliaje de tip oţel. Adolf Hitler, slab documentat în domeniul militar pentru că a fost un simplu caporal, a fost încântat de noile mijloace de luptă, dar n-a putut să facă ordine în cercetare şi a fost un haos organizat nemţeşte. Au fost formate divizii de tancuri, dar erau prea puţine maşini şi au fost incluse în primele linii exemplare de Panzer I, model ce fusese conceput pentru antrenamente şi avea doar mitraliere drept armament. Rândurile au fost completate cu Panzer II, cel care avea inclus un tun de calibrul 20 mm. Blindatele de origine cehă aveau plăcile din oţel prinse în nituri şi acestea deveneau adevărate gloanţe dacă suportau o lovitură directă. Nici tunul de la bord nu era adaptat decât pentru luptele cu maşini uşoare şi de la distanţe reduse. La fel se prezenta situaţia cu blindatele din seria Panzer III, tunul de 37 mm fiind o jucărie ce era la limita inferioară a performanţelor anticar.

Planificatorii de la Berlin aveau propriile interese legate de producţia de armament şi comisioanele erau interesante. Nu este de mirare că Panzer III, conceput ca maşină de luptă antitanc, a fost produs până în 1940 cu tunul de calibrul 37 mm în timp ce se ştia încă din 1936 că sovieticii dispun de tancul T-26 cu o gură de foc de calibrul 45 mm, performantă pentru lupta cu blindajele şi cu infanteria. Este şocantă această rămânere în urmă, dar victoria rapidă împotriva Franţei a ascuns lipsurile renumitelor Panzere. Abia în anul 1942 încep să intre în producţie tancuri adevărate prin modelul Panzer IV cu tun de calibrul 75 mm şi lungimea ţevii fiind de 43 sau de 48 de ori diametrul interior al ţevii. Această modificare revoluţionară a permis obţinerea unor viteze iniţiale mari şi proiectilele puteau să străpungă armura maşinilor inamice. Primele modele cu tunuri scurte de 75 mm erau mai puţin performante decât cele de calibrul 45 mm şi abia după şocul rusesc s-a pus problema găsirii unei soluţii eficiente de luptă cu monştrii lui Stalin.

Era un tanc care avea caracteristici bune şi ar fi trebuit lansat într-o producţie de mare serie precum au făcut sovieticii cu T-34. Logica de la Berlin era însă alta şi pe liniile de fabricaţie mai existau încă 70 de Panzer I şi 322 de Panzer II. Un astfel de conservatorism era demn de o judecată la curtea marţială, dar s-a mers înainte pentru că Germania avea resurse din belşug pentru a satisface poftele afaceriştilor şi ale politrucilor nazişti.

Mult mai interesante erau acum tancurile grele din modelele Tiger şi Panther. Cei ce se ocupau de domeniu au făcut totul să le meargă afacerile şi au pus oţel din belşug pe prădătorii metalici. Au rezultat astfel nişte elefanţi greoi în locul unor feline mobile. Nu este de mirare că un Tigru era un coşmar logistic pe câmpul de luptă şi traversa cu greutate terenurile îmbibate cu multă apă. Trenul de rulare era fragil şi ceda sub propria greutate. Multe echipaje au fost obligate să saboteze tancurile şi să le abandoneze din cauza defecţiunilor sau a lipsei de combustibil. Bijuteriile tehnice erau greu de produs în serie şi a fost normal ca aliaţii să obţină superioritatea numerică.

Panther şi Tiger erau înarmate pentru lupta împotriva blindatelor inamice, dar erau vulnerabile la întâlnirea cu infanteria adăpostită şi astfel germanii n-au mai avut tancuri suficiente pentru iniţierea unor ofensive la scară strategică şi s-au mulţumit cu defensive minuţios organizate.