Ziua de 7 decembrie a anului 1941 putea să fie una obişnuită în paradisul numit Hawaii, dar planurile strategilor au fost altele şi avioanele japoneze venite de pe portavioane au lovit principala bază a US Navy din mijlocul Pacificului şi alte ţinte ale forţelor terestre americane. A fost un adevărat triumf pentru piloţii asiatici, mai ales că nu mai fusese lansat un asalt aerian de o astfel de amploare.
Partea americană a cunoscut o umilinţă fără margini şi a început vânătoarea de vinovaţi, mereu fiind nevoie de ţapi ispăşitori. S-a emis şi teza că n-a existat o pregătire serioasă de război şi astfel s-a putut da atacul prin surprindere. Au fost prea puţine avioane pe insula Oahu şi a fost absolut normal să nu fie o cercetare aeriană eficientă şi invadatorii au putut să atace exact când erau echipajele mai relaxate. Cum armele nu au avocaţi pasionaţi să susţină o cauză ce nu aduce venituri, teza despre avioanele puţine, vechi şi de slabă calitate se menţine în istoriografia mondială.
Au fost prezentate date despre numărul de aparate aparţinând forţelor terestre americane şi s-a ajuns la concluzia că erau 223 ce puteau efectua misiuni de luptă, transport sau recunoaştere aeriană. Numai acestea erau comparabile cu toate cele 253 de aparate strânse de statul român pentru a participa la campania din anul 1941, ceea ce înseamnă că autorităţile de la Washington au făcut eforturi deosebite pentru dotarea insulei cu armament. Nu se poate discuta despre dezinteres pentru poziţia ce domina Oceanul Pacific.
Erau aduse pentru luptă 12 bombardiere B-17, cele ce erau capabile să atace ţinte aflate la 900 km de bază. Lăsau de dorit la capitolul precizie asupra unor ţinte mici, dar căpitanii de nave nu simţeau vreo plăcere să fie sub ploaia de bombe de mare putere. Nu exista în toată Germania o vreo bază care să dispună de 12 bombardiere strategice. Nici Italia nu dispunea de ceva comparabil. Japonia, inamicul din Pacific, nu avea un avion comparabil în ceea ce priveşte performanţele de zbor şi, mai ales, structura de rezistenţă. Puterea de atac era sporită de cele 33 de bombardiere B-18. Apărarea era încredinţată celor 99 de avioane de tip P-40, superioare celor japoneze prin viteză şi rezistenţă. Mitralierele grele de calibrul 12,7 mm erau devastatoare împotriva fuzelajelor fragile ale aparatelor nipone. Conducerea de la Tokyo a pus accent pe manevrabilitate şi a omis protecţia prin blindaje. Nici structura de rezistenţă nu era suficient de solidă şi exista riscul ruperii aripilor în picaje.
US Army a avut suficientă tehnică de zbor, dar aceasta n-a fost utilizată din motive de încredere prea mare în superioritate de forţe şi în distanţa ce era până în Japonia. N-au fost luate în calcul performanţele portavioanelor, posibilităţile de aprovizionare cu combustibil în plină mare şi încăpăţânarea niponilor. Au fost ceva distrugeri pe piste, dar corpul aerian a fost refăcut în două săptămâni şi chiar s-a depăşit efectivul din 7 decembrie. A crescut şi calitatea aeronavelor.