Există astăzi mulţi nostalgici după era comunistă şi mulţi sunt cei ce repetă obsesiv că era mai bine înainte pentru că nu pot să citească în mod logic un text scris ştiinţific. Nici măcar articolele de popularizare sau din presă nu sunt pentru oamenii căzuţi într-o admiraţie mistică pentru o părere. Masele au fost întotdeauna dotate cu o memorie scurtă şi nu au vreo urmă de gândire raţională. Oamenii au auzit prin şcoală şi prin presa propagandei de partid şi de stat că erau producţii record în toate domeniile, că se trăieşte mai bine şi că este rău în lagărul capitalist şi au rămas cu câteva informaţii ce sunt astăzi folosite pentru idealizarea trecutului, o atitudine clasică a tuturor generaţiilor. Oare câte poveşti nu sunt despre o epocă de aur în vechime, un fel de El Dorado pierdut pentru totdeauna?

Interesant este că nivelul de trai din perioada comunistă era unul deosebit de scăzut şi se mânca pe bază de raţie alimentară sau dacă erau apucate unele produse după stat la cozi infernal de lungi. Magazinele de stat vindeau iluzii şi chiar Nicolae Ceauşescu trebuia să recunoască în 1975 că mezelurile erau la fel, chiar dacă se vorbea de patruzeci de denumiri. Cum se explica lipsa alimentelor şi a bunurilor de larg consum din comerţul intern comunist?

Explicaţia era una simplă: politica de înarmare pentru un conflict planetar. Nu se făcea nimic pentru om, ci totul mergea în industria de armament sau cea care putea să fie trecută la producţie de război în cazul în care partidul unic primea semnalul de la Centru. Populaţia lagărului socialist primea resturile din economie, adică doar ceea ce nu era necesar pentru export şi pentru hrănirea nomenclaturii de toate gradele. Industria militară cere cele mai scumpe materiale din economie şi trebuie să fie multe. Populaţia trebuie să strângă cureaua pentru ca depozitele de tehnică de luptă să fie mereu pline cu arme din ce în ce mai sofisticate.

Uniunea Sovietică a fost un stat construit în jurul ideii de cucerire a întregii planete şi o industrie artificială a fost ridicată acolo unde existau resurse şi forţă de muncă. Dacă nu erau îndeplinite aceste cerinţe economice, fabricile răsăreau fix acolo unde hotăra conducerea de partid. Cucerirea planetei impunea construirea de maşini care să accelereze deplasarea trupelor şi au fost puse în funcţiunea şantiere navale impresionante. Oţelul lua forma navelor militare şi nici cele civile nu erau paşnice. Erau pregătite să transporte echipamentul de luptă acolo unde prevedeau ordinele.

Uzinele mecanice au furnizat marinei sovietice sisteme de arme performante şi numai metalele de calitate erau utile pentru obţinerea unor rezultate care să atingă perfecţiunea. Torpila era un dispozitiv ce permitea lovituri la distanţe mari şi avariile rezultate puteau să scoată definitiv din luptă o navă principală de luptă. Nu este de mirare că industria a primit ordin să le fabrice în serii mari pentru a putea fi lansate de pe nave, submarine, avioane şi de pe coastă. Aviaţia putea să folosească un model apărut în anul 1954 şi care avea o masă de 950 kg. Deplasarea spre ţintă era asigurată prin consumarea kerosenului. Submarinele puteau să folosească variante mult mai grele şi modelul 53 – 69M ajungea la 2.100 kg.

Combustibilul de aviaţie era util în alte domenii de activitate şi mai avea cusurul de a fi inflamabil. Un amestec de kerosen, oxigen şi explozibil la bordul unei nave aflate în adâncuri nu este ceva dătător de siguranţă. Bateriile pentru producerea de energie electrică au adus gloria torpilelor germane şi sovieticii au învăţat ceva din lecţiile istoriei când a fost vorba de distrugeri şi nenorociri. Prima variantă a intrat în serviciu în anul 1946 şi folosea drept metal plumbul pentru a atinge ţinte aflate până la 6 km. Metalul greu nu are însă un randament energetic bun şi specialiştii au căutat noi soluţii. Eficienţa are mereu un cost sporit din cauza folosirii unor metale sau a unor aliaje mai rare şi mai greu de obţinut industrial. Au apărut în anul 1964 torpile ce utilizau combinaţia argint – zinc şi puteau să străbată 14.000 m. Era o revoluţie cu toate că rezultatele bune sunt obţinute la distanţe mici faţă de lansator. O variantă şi mai uşoară pentru aviaţie a folosit combinaţia argint – magneziu începând din 1972 şi masa era limitată la circa 700 kg. Nu este de mirare că populaţia nu avea acces la bijuterii din metale preţioase.

Trebuie să ne atragă atenţia în mod deosebit anul 1964. Generaţiilor de astăzi nu le mai spune ceva, dar o minimă documentare poate să permită aflarea de informaţii despre o dispută în jurul unui oarecare Plan Valev şi despre dorinţa de redresare a economiei lagărului socialist. Autorul, un geograf din Moscova, a propus industrializarea raioanelor dunărene prin colaborarea României, Uniunii Sovietice şi a Bulgariei pentru creşterea cantităţii de mărfuri de pe piaţă. Chiar recomanda dezvoltarea agriculturii pentru obţinerea de produse agricole pentru a elimina rafturile goale din magazine. Grav era că statul comunist a ajuns să vândă aur pentru a sătura populaţia urbană din ce în ce mai numeroasă. Se vede că autorităţile comuniste consumau stocurile de oţel, explozibili, zinc şi argint pentru torpile ce nu aduceau vreun beneficiu. Autorităţile de la Moscova au tot cheltuit resursele pentru o înarmare excesivă şi au reuşit să obţină o sărăcire universală în timp ce exista o impresie de bună funcţionare a fabricilor întreţinute de stat. Întreaga industrie consuma pentru asamblarea de maşini ce nu aveau vreo utilitate pentru populaţie, locuitorii aşteptând cu anii să primească un automobil sau dreptul la un telefon.