Anul 1914 a adus scânteia care a aprins butoiul cu pulbere pregătit de multă vreme de către conducătorii marilor puteri. Trebuia să se decidă cine este stăpânul lumii şi cele două blocuri militare au început un război pe viaţă şi pe moarte. Milioane de oameni au fost înarmaţi pentru a obţine victoria în numele patriei şi pentru binele lor. Puterile Centrale, care nu mai aveau în componenţă decât pe Germania şi Austro-Ungaria, s-au trezit încercuite de forţele Antantei şi erau exact ca o cetate asediată. Trenurile cu militari şi armament erau expediate de la o graniţă la alta pentru a face faţă presiunii inamice sau pentru a se declanşa ofensive de amploare. Intrarea în conflict a Imperiului otoman a menţinut imaginea. Bulgaria nu putea să schimbe ceva în ecuaţie. Totuşi, revoluţia industrială a permis producţia pe bandă rulantă a armamentului şi, mai ales, a muniţiilor necesare rezistenţei în faţa valului de asaltatori ce veneau din întreaga lume.

Anul 1916 a fost unul decisiv pentru sângerosul fenomen istoric prin faptul că generalii au vrut cu orice preţ să rupă echilibrul de forţe şi au rezultat trei confruntări de mari dimensiuni prin durată şi efectivele implicate. Verdun, Somme şi Ofensiva Brusilov au rămas în cărţile de istorie, dar cetatea Puterilor Centrale a rezistat. A fost nevoie să intre în conflict şi România de partea Antantei şi soarta armelor părea favorabilă la început, dar tot s-a mai găsit ceva în depozitele germane pentru a asigura supremaţia în tehnică grea de luptă. Ofiţerii români au rămas la nivelul operaţiunilor militare romantice, în care mai conta asaltul cu arma albă, dar generalii Berlinului au adus cruzimea războiului industrial în toată splendoarea lui.

Era nevoie de orice om pentru a creşte diferenţa de potenţial între cele două tabere şi o cheie era în mâna guvernului rus. Acesta dispunea de 100.000 de prizonieri din armata austro-ungară care erau sigur de origine română. Unii, după declaraţiile oficiale, se integraseră în economia de război şi astfel contribuiau la victoria Antantei. Totuşi, 40.000 ar fi vrut să intre în rândurile armatei române şi era vorba de personal instruit în folosirea unor arme performante precum tunurile şi mitralierele. Existau în depozite astfel de armament capturat sau trimis de aliatul rus. Este interesant de observat că din efectivul menţionat se putea trece la formarea a trei divizii de infanterie şi astfel Puterile Centrale înregistrau o pierdere teoretică de 80.000 de oameni prin folosirea captivilor. Conducerea rusă, ţaristă şi apoi revoluţionară burgheză, au găsit tot felul de pretexte pentru a amâna folosirea acestui rezervor uman şi abia în vara anului 1917 a sosit o primă unitate cu 1.500 de militari. Era doar un batalion întărit în loc de trei divizii (cel puţin 18 batalioane). Reprezentantul Franţei nota totuşi la 5 iulie 1917 că atitudinea noilor autorităţi ruse însemna un progres pe calea îmbunătăţirii relaţiilor dintre cei doi aliaţi estici ai Antantei. Miniştrii ţarişti n-au vrut să vadă o apropiere prea mare între românii de pe ambele părţi ale Carpaţilor pentru a nu se forma un stat mai puternic la graniţa vestică. Politica obişnuită a conducătorilor ruşi a constat în subminarea permanentă a vecinilor pe care apoi să-i folosească drept marionete sau chiar să-i ocupe.

Deciziile luate de cei ce aveau puterea în statul ce se întindea pe două continente au fost uimitor de catastrofale în anii conflictului mondial şi oscilau între realitate şi o bogată fantezie. A fost absolut normal ca această lume să se prăbuşească, dar apoi au început fanteziile comuniste şi mai şocante.