Evenimentele din decembrie 1989 au început să schimbe societatea românească sub toate aspectele şi nu se putea ca trecutul să nu fie supus unei analize riguroase pentru a se elimina falsurile ideologice şi cele considerate drept exagerări naţionaliste. S-a ajuns şi la prima conflagraţie mondială şi s-a ajuns la concluzia că participarea armatei române a fost nesemnificativă la scara ostilităţilor şi bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz au fost bune doar pentru a gâdila orgoliul naţional. Teza nu este nouă şi a apărut în unele lucrări ale autorilor din tabăra foştilor aliaţi din cadrul Antantei cu mult înainte să vadă lumina tiparului interpretările originale ale unor istorici români. Trebuie să fie imprimate noi idei pentru obţinerea de venituri sau pentru a intra în selecta lume a savanţilor. Se face totul pentru ascensiune socială şi un nume trecut în lunga listă a intelectualilor de renume. Oare să fie adevărat că batalioanele şi bateriile române n-au făcut nimic pe front şi mai mult i-a încurcat pe aliaţi?

Istoricii contemporani aruncă repede o teză şi au ajuns să se bucure de popularitate, mai ales dacă apar în mediul virtual pentru o glorie iluzorie. Dacă se face o analiză mai detaliată, încep să apară surprizele. Luptele au fost şi au trecut, amintirea lor a început să se şteargă din memoria colectivă şi a fost normal ca specialiştii să dea totul la o parte şi să scrie o nouă interpretare, simplă ca numitorul comun. Au rămas în urma generalilor mormintele ca o dovadă a nenorocirilor pe care le pot face unii oameni pentru slavă şi a fost publicat de către Cornel Scafeş şi Diana Gheorghiţă numărul victimelor îngropate în Cimitirul de Onoare Internaţional Mircea cel Bătrân din judeţul Constanţa. Au fost inventariate până în anul 1932 osemintele a 5.160 de eroi din ambele tabere implicate, ceea ce înseamnă foarte multe victime în raport cu durata luptelor crâncene din regiune. Au fost găsite pe teren scheletele a 504 germani şi se poate spune că un întreg batalion a fost scos din luptă pentru refacere, efectivul teoretic din timp de pace fiind de o mie de militari. Mult mai grav a fost în cazul trupelor bulgare, acestea pierzând în regiune 2.028 de luptători. Au fost băgate în pământ două batalioane complete şi se ştie că Sofia era obligată să lupte pe două mari fronturi, cel de la Salonic înghiţând oameni şi muniţii precum un cancer.

Este normal să se scrie că n-au fost prea multe realizări ale românilor. 5.160 de eroi înseamnă prea puţin pentru istoricul contemporan ce se dovedeşte un fel de contabil al morţii. Seamănă la gândire cu crudul feldmareşal August von Mackensen, cel ce visa la bătălii cu munţi de morţi pentru a putea să rămână un nume aruncat pe-o carte. Partea proastă pentru savanţii care au gândit texte presupus noi este că au mai existat în Dobrogea Mare două cimitire de onoare, cel de la Daidîr având 12.500 de militari înhumaţi. Nu se cunoaşte numărul celor de la Alfatlar. Din păcate, proprietarii de terenuri agricole din regiune preferau să distrugă osemintele descoperite în mormintele sumar amenajate pentru a scăpa de birocraţia specifică oricărui stat.

Bulgaria a pierdut militari din Armata a III-a şi aceştia ar fi fost utili pe frontul de sud, o aruncare a aliaţilor în mare la Salonic fiind cea mai mare realizare a trupelor Sofiei la nivel strategic. Nu s-a putut realiza concentrarea pe un punct şi în anul 1918 a fost rândul Antantei să atace decisiv. Campania din 1916 a părut un succes strategic deosebit pentru Puterile Centrale, dar se pare că lumea trăieşte în era iluziilor. Orice victorie pe teren poate să fie un dezastru la nivel strategic.