Partidul totalitar care a fost adus la putere cu ajutorul tancurilor sovietice n-a putut să-şi uite originile şi a rămas obsedat de pasiunea pentru militarizarea societăţii până la ultimul individ. Nu este de mirare că femeile erau doar fiinţele concepute să nască mulţi copii şi apoi aceştia erau înregimentaţi în grupe şi detaşamente de pionieri. Doctrina privind războiul întregului popor pentru apărarea patriei stabilea clar că fiecare cetăţean al lagărului socialist trebuie să ştie să lupte cu arma-n mână sub strânsa supraveghere a politrucilor. Bărbaţii erau cei ce nu scăpau de recrutare, dar nici femeile nu erau uitate. Erau sau nu pricepuţi la folosirea armamentului, cetăţenii erau obligaţi să se pregătească pentru mare confruntare cu lumea capitalistă.

Autorităţile de la Bucureşti au decis că trebuie să fie menţinute efective cât mai numeroase sub arme şi oştirea devenea o povară financiară greu de suportat de bugetul ţării. A fost absolut normal ca o parte a trupei să fie trimisă să muncească în mine, fabrici, pe şantiere sau pe ogoarele patriei socialiste. Nu mai conta faptul că instrucţia lăsa de dorit, partea financiară a problemei fiind mai interesantă pentru conducătorii comunişti. Oricum Marx a recomandat înfiinţarea de armate agricole.

Sporirea rândurilor cu toţi bărbaţii ce puteau să poarte o armă din punct de vedere fizic n-a fost benefică pentru organismul ostăşesc. Ofiţerii erau copleşiţi de valurile de recruţi ce nu se ridicau la nivelul cerut de o armată modernă. Mulţi sosiţi abia dacă ştiau să citească şi era nevoie de multă presiune pentru a menţine disciplina şi pentru a scoate ceva din materialul uman oferit de partid.

A fost absolut normal să apară probleme ce nu făceau cinste regimului, dar totul a fost trecut sub pecetea tainei secretului de stat. Aparatul de propagandă a continuat să prezinte virtuţile oştirii şi se mergea pe mentalitatea că nu eşti bărbat adevărat dacă nu treci prin duritatea instruirii de front. Nicolae Ceauşescu era informat cel puţin anual despre situaţia din unităţile militare şi un document din decembrie 1975, publicat din greşeală de către Mihnea Berindei drept datând din iunie 1975, dar a continuat să ducă aceeaşi politică de mobilizare masivă a bărbaţilor, mai ales că generaţiile începeau să sporească din punct de vedere numeric şi calitativ. Efectele războiului mondial deveniseră istorie.

Se constata că grija pentru viaţa oamenilor nu prea putea să existe când totul se făcea în viteză şi apăreau accidente numeroase. Numai în perioada noiembrie 1974 – iunie 1975 au decedat 91 de militari şi alţi 86 au fost răniţi. Termenul de rănit poate să pară unul ce trimite cu gândul la o mică zgârietură, dar situaţia era deosebită în armată unde toate mărfurile statului comunist erau ucigătoare. În plus, soldaţii erau puşi să muncească în cele mai grele domenii ale economiei şi era normal să sufere accidente de tot felul. Au fost înregistrate 470 de cazuri deosebite în perioada de opt luni. Sistemul de instrucţie a fost conceput întotdeauna pentru zdrobirea personalităţii individului şi pentru integrarea perfectă în comunitatea militară, un fel de maşină care să execute ordine şi cu preţul vieţii, acesta din urmă fiind derizoriu în comunism. Mulţi n-au mai suportat torturile fizice şi psihice la care erau supuşi de camarazi şi de superiori şi s-au produs 144 de dezertări. Nu s-a reuşit o îmbunătăţire a tratamentului la care erau supuşi recruţii şi în perioada iulie – noiembrie 1975 au fost 180 de dezertări. Alţi soldaţi erau cu psihicul la pământ şi preferau să-şi ia viaţa decât să mai trăiască în lagărul socialist. Au fost 39 de sinucideri şi de tentative de suicid în perioada ianuarie 1974 – noiembrie 1975. Se observă un stil interesant de exprimare prin amestecare a datelor, autorităţile provocând un haos în documente şi în creierul oamenilor. Se spunea într-o carte că judeţul Neamţ avea o anumită reţea de drumuri şi autostrăzi, dar unitatea administrativă n-a avut niciodată şosea de mare viteză.

Situaţia disciplinei în unităţile militare comuniste lăsa mult de dorit şi numai în perioada noiembrie 1974 – iunie 1975 au fost identificate 2.268 de abateri săvârşite de ofiţeri şi 3.286 de maiştri şi subofiţeri au încălcat stufoasele regulamente militare. Cei mai mulţi care au greşit au fost gradaţii (4.961) şi militarii de rând (19.903).

Se vede clar că organismul ostăşesc era departe de perfecţiunea cerută de apartenenţa la lagărul socialist. Totuşi s-a păstrat o imagine frumoasă a regimului pentru că realităţile au fost cosmetizate de aparatul de propagandă.