Anul 1941. Armata germană trece frontiera Uniunii Sovietice în data de 22 iunie şi dispozitivul Armatei Roşii este dat peste cap într-un timp uimitor de scurt de binomul tanc - avion. A fost un şoc pentru conducerea de la Moscova, mai ales că a avut suficiente informaţii despre concentrările de efective inamice. Valurile de mari unităţi ce apăreau în calea invadatorilor nu puteau să reziste şi diviziile hitleriste păreau de neoprit. Abia în preajma marilor oraşe Moscova şi Leningrad s-a reuşit blocarea, dar nu era o situaţie prea uşoară pentru lagărul comunist din moment ce multe fabrici de armament sau cu producţie de materii prime pentru industria militară au căzut în posesia germanilor. Multe utilaje au fost evacuate pe calea ferată, dar nu puteau să intre imediat în producţie în zone în care nu erau disponibile întreprinderi care să ofere un minim adăpost lucrătorilor şi maşinilor.

Era nevoie de un aliat important şi care să poată trimite ajutoare pentru îmbunătăţirea situaţiei şi Moscova a primit sprijinul necondiţionat al Londrei. Dacă stă cineva să gândească puţin, se poate observa o situaţie interesantă: creatorii gândirii liberale ajutau lagărul comunist ce promitea distrugerea lumii burgheze. Premierul Winston Churchill a mers pe ideea că duşmanul duşmanului meu îmi este prieten bun şi a promis sprijin colosului roşu grav rănit. Cuvântul dat trebuie respectat de către un adevărat domn şi au început să se formeze convoaie din vapoare pline cu tot felul de mărfuri strategice.

Tancul a fost maşina de luptă care a fost absolut utilă pentru spargerea fronturilor şi, mai ales, pentru dezvoltarea unor ofensive fulgerătoare în adâncimea teritoriului inamic, acţiunile germanilor intrând în legendă sub denumirea de Blitzkrieg. Marea Britanie era un stat insular ce pusese accent pe flotă pentru a putea controla rutele comerciale maritime şi a fost puţin interesată de forţele terestre. Londra avea diplomaţia industrială, comercială şi financiară, diviziile armatei fiind prea costisitoare pentru afaceriştii englezi. Evoluţia ostilităţilor a impus trecerea la producerea de tancuri şi o parte trebuia să fie oferită Armatei Roşii pentru ca Germania nazistă să fie epuizată. Au fost expediate spre porturile nordice ale Uniunii Sovietice 145 de tancuri Matilda, cele ce îngroziseră forţele italiene în Africa de Nord. Era prea puţin pentru premierul englez şi au mai plecat 216 din modelul Valentine. Se adunau astfel 361 de tancuri, ceea ce însemna cam două divizii ale Wehrmacht-ului.

Istoricii sovietici au scris că au fost puţine, un ajutor neînsemnat, dar Londra avea propriile probleme în ceea ce priveşte efectivele de care de luptă. Producţia de tancuri nu era dezvoltată şi maşinile soseau treptat la trupe. Unele erau folosite la instrucţie, altele erau imobilizate sau distruse pe frontul italian şi multe urmau să ajungă la trupe pentru asigura rezervele şi superioritatea numerică. Churchill a considerat că se poate renunţa la cele 361 de tancuri şi au fost expediate cu ajutorul vapoarelor ce ocoleau Norvegia ocupată de germani. A fost o eroare strategică foarte scump plătită şi nici astăzi nu se face legătura între decizia politică şi situaţia de pe câmpurile de luptă. Adevărul este că dezastrul s-a produs undeva departe şi lumea a uitat pe fondul victoriei finale. Nu este de mirare că autorul catastrofei a putut să mai fie prim-ministru şi să facă minuni politice.

Tancurile au fost debarcate pe pământ sovietic şi au ajuns să lupte pentru apărarea Moscovei împotriva unor trupe germane ce începeau să rămână şocate de înmulţirea permanentă a blindatelor în tabăra comunistă. Sunt specialişti care consideră că n-au funcţionat cum trebuie în condiţiile iernii ruseşti, dar proiectanţilor nu le-a trecut prin cap că vor vedea maşinile lor trimise în aspra climă continentală. Cele 361 tancuri ar fi fost absolut utile britanicilor ce tot aşteptau arme adevărate pe front şi Churchill a preferat să lipsească trupele din Malaya de tehnică grea pentru ajutorarea lui Stalin. Au profitat de ocazie regimentele japoneze trimise la asalt în decembrie 1941 şi coloniile britanice au căzut rapid în mâinile invadatorilor ce nu aveau o dotare tehnică impresionantă. Apărătorii slab dotaţi au fost siliţi să se predea şi circa 130.000 de militari au ajuns prizonierii unei armate ce nu prea accepta regulile războiului modern. A fost un calvar pentru cei capturaţi şi totul a plecat de la oferirea tancurilor şi a avioanelor către lumea comunistă. Peste 13.000 au murit în lupte şi din cauza rănilor într-o campanie destul de scurtă. Ofensiva niponă a continuat până când a fost blocată în partea de est a Indiei. A fost absolut normal pentru că trupele în ofensivă erau epuizate după marşurile şi luptele în junglă. În plus, forţele britanice erau aproape de bazele de aprovizionare şi începeau să primească armament de calitate. Londra a avut noroc că s-a aplicat o lege a psihologiei popoarelor şi indienii au respectat prestigiul unui imperiu ce demonstrase forţă şi organizare timp de secole. Căderea perlei coroanei britanice ar fi generat un şoc care ar fi avut consecinţe greu de prevăzut.

Winston Churchill a mai comis o crimă împotriva popoarelor pe care le guverna, dar tot a rămas ca un conducător pozitiv în lumea anglo – saxonă. În realitate, a mers din dezastru în dezastru pentru că n-a avut talent de conducător, ci a demonstrat o voinţă de fier pentru a ajunge în vârful administraţiei şi apoi pentru a se menţine în fotoliul moale.