Anul 1941 a adus un adevărat şoc pentru experţii militari: forţele sovietice au ajuns să lupte pentru salvarea Moscovei. Chiar dacă liderul de la Kremlin arătase întregii lumi mase de tancuri la marile parade militare, Armata Roşie începuse să se dărâme ca un castel din cărţi de joc. Aducerea de trupe proaspete din Extremul Orient, iarna cumplită şi epuizarea diviziilor germane au dus la o retragere a invadatorilor, cu importante pierderi în oameni, echipament şi tehnică de luptă. Totuşi, salvarea imperiului comunist a venit de la mult huliţii capitalişti, cei ce aparent n-au reuşit să înjghebeze armate serioase pentru a rezista Wehrmacht-ului în anul 1940. Culmea este că pierderile din timpul acelui Blitzkrieg au afectat grav capacitatea de luptă a diviziilor Reich-ului, statul nazist dotând multe unităţi militare din gură. Completarea arsenalului a fost făcută cu ceea ce s-a capturat pentru a se putea alinia cât de cât o armată pentru o campanie pe un front vast. Au fost pierdute în Franţa din diferite cauze 640 de tancuri, maşinile esenţiale pentru manevre fulgerătoare pe spaţii vaste. Ar fi fost trei divizii serioase sau patru după cum au fost diluate în 1941. Grav era că 232 au fost din tipurile Panzer III şi IV, adică tocmai ceea ce era de calitate. Atelierele de reparaţii făceau minuni şi recuperau tehnica avariată sau o modificau pentru alte tipuri de misiuni, dar Wehrmacht-ul a avut mereu prea puţine tancuri de calitate. Să nu se uite că blindatele ieşeau din fabrici în timp şi apoi erau repartizate către unităţi cu picătura. Altele erau trimise către frontul din Africa de Nord împotriva forţelor capitaliste şi acolo au rămas pentru vecie. Erau necesare şi pentru instrucţie. Nisipurile din deşert erau un duşman redutabil pentru orice maşină militară şi erau necesare mereu întăriri şi piese de schimb.

Unităţi întregi erau formate şi păstrate în Franţa pentru a face faţă unei eventuale debarcări, mai ales că anglo-americanii au demonstrat din 1942 că pot executa un desant de pe nave în orice punct al Zidului Atlanticului. Dacă se adaugă şi pierderile irecuperabile în avioane, 1.401 în scurta campanie din Franţa, se înţelege de ce infanteriştii Wehrmacht-ului se plângeau de lipsa forţelor motorizate şi aeriene cu cruci negre încă din vara anului 1941. Prăpăd a fost în timpul campaniei împotriva Angliei, pierderile în avioane de vânătoare şi bombardiere fiind grele. Junkers Ju-87 Stuka erau deosebit de preţioase în acţiunile de asalt, dar rândurile escadrilelor au fost rărite în urma întâlnirilor cu aparatele de vânătoare de tip Spitfire şi Hurricane. Reich-ul a fost obligat în permanenţă să completeze Zidul Atlanticului cu o reţea de aerodromuri de pe care să decoleze avioane interceptoare de cea mai bună calitate, confruntările aeriene necesitând motoare puternice şi adaptate pentru aerul rarefiat de la mare altitudine. Dacă erau fixate în Occident, înseamnă că nu erau trimise să lupte în Est şi aviaţia sovietică a putut să obţină supremaţia necesară protejării propriilor trupe şi, în special, a celor de tancuri.

Avioanele de vânătoare erau mereu prea puţine şi atunci au fost completate cu tunuri antiaeriene din două mari categorii: cele automate pentru ţintele zburând la joasă altitudine şi cu viteză mare şi cele grele ce aveau drept obiectiv bombardierele. Militarul Hans Roth era şocat de insuficienţa artileriei antiaeriene pe Frontul de Est în anul 1942, armele automate oprind infanteria sovietică şi cele de calibrul 88 mm fiind capabile să neutralizeze orice tanc cu stele roşii. Tunurile nu erau pentru că aşteptau avioanele engleze şi apoi pe cele americane, cerul Germaniei fiind din ce în ce mai necruţător.

Armata Roşie a primit un sprijin indirect fundamental, dar este greu să recunoşti meritele altora, mai ales dacă se păstrează o atitudine istorică şi politică ostilă împotriva foştilor aliaţi.