Se scrie mult pe tema stării reţelei rutiere din statul carpatic şi se constată că asfaltul nu este de cea mai bună calitate şi că întreţinerea podurilor lasă de dorit. Un pod din Moldova chiar s-a prăbuşit în anul 2022 din cauză că n-a fost reparat şi, mai grav, a fost prost proiectat şi construit din perioada comunistă. Chiar este de mirare cum a rezistat atâtea decenii traficului în creştere. Nici la capitolul autostrăzi nu se stă mai bine şi mulţi spun acum că numai Nicolae Ceauşescu a fost capabil să organizeze o reţea de drumuri de calitate şi, dacă nu era dictatorul comunist, nimic nu se făcea în ţara asta în care politicienii fură cât pot sub ocrotirea partidelor aflate la putere.

Orice carte poate să fie utilă în zilele noastre pentru a afla informaţii inedite şi acestea pot da peste cap teoriile infiltrate timp de decenii în creierul mulţimilor de români de un aparat de propagandă bine pus la punct şi care a continuată să verse minciuni şi după 1989. Politrucii nu puteau să vadă adevărul şi avantajele democraţiei. Au rămas tot la munca subversivă, cea mai plăcută şi pentru care au fost antrenaţi în aurita epocă de dictatură. Generalul Gheorghe Tomaide a lăsat amintire generaţiilor un jurnal despre ceea ce a făcut şi a văzut în perioanda 1932 - 1943 şi este fundamental pentru a înţelege societatea românească interbelică sau aflată în vârtejul de foc al războiului mondial. Ofiţerul de artilerie a făcut o excursie în iulie 1935 şi a mers pe şoseaua Avrig – Braşov cu automobilul. Drumul era aproape complet asfaltat şi era o plăcere să şofezi pe panglica neagră de asfalt. Porţiunea Braşov – Sinaia era în întregime modernizată. Statul român era pregătit să treacă la o muncă titanică de amenajare a reţelei rutiere, obiectivul principal fiind legarea capitalei de Transilvania şi apoi de Occident prin Ungaria. Materiale existau şi planurile stufoase erau făcute, dar interesele obscure ale conducătorilor politici şi declanşarea războiului au împiedicat dezvoltarea normală a ţării întregi.

Venirea la putere a comuniştilor a însemnat un real regres în planificarea strategică a dezvoltării României. Chiar dacă erau construite multe camioane şi alte autovehicule, investiţiile în reţeaua rutieră au fost minore în raport cu alte domenii. Nu este de mirare că statul comunist se putea lăuda în anul 1989 cu numai 114 km de autostradă. Resursele umane şi materiale au fost angajate în săparea Canalului Dunăre – Marea Neagră şi în Transfăgărăşan, drum complet inutil din moment ce sezonul rece era de lungă durată şi nici turismul în regiune nu era dezvoltat prin ridicarea unor lanţuri de hoteluri şi cabane.

A fost un adevărat cutremur devastator instalarea comuniştilor la putere în martie 1945 şi politicile interbelice au fost uitate sau au fost amânate timp de decenii.

Autorităţile de după evenimentele din decembrie 1989 au fost obligate să facă faţă unui adevărat val de automobile şi lucrările de modernizare nu ţin pasul cu capacităţile industriale de producţie a maşinilor. Cum statul este singurul stăpânitor asupra drumurilor, este absolut normal să nu fie suficiente fonduri şi aparatul birocratic să ia decizii eronate.