Anul 1914 a fost marcat de o puternică ură între Viena şi Belgrad după atentatul de la Sarajevo şi conducerea imperiului austro-ungar a considerat că este timpul să înfrângă un stat ce provoca neplăceri în Balcani în numele unui puternic naţionalism slav. Calculele erau clare şi micul stat urma să fie repede zdrobit. Surpriză! Inamicul se bucura de sprijinul Rusiei şi s-a ajuns la un conflict de amploare, dar s-a sperat că se va termina până la Crăciun. Dimpotrivă. Resursele industriale şi forţa de mobilizare a aparatului administrativ au dus la formarea armatelor de milioane de luptători şi cantităţile de armament şi muniţii au sporit de la o zi la alta.

A venit şi anul 1916 tot cu surprize. Comandamentul german a declanşat Bătălia de la Verdun şi a concentrat o formidabilă artilerie pentru a distruge moralul trupelor franceze, dar acestea au rezistat. Mai mult. Au pornit la contraatac împreună cu britanicii în Bătălia pe Somme. Ambele tabere s-au blocat în lupte de tranşee şi nici Ofensiva Brusilov n-a adus încetarea ostilităţilor. Uriaşa cetate a Puterilor Centrale rezista în faţa asediatorilor şi chiar erau executate ieşiri periculoase. Ambele tabere erau epuizate şi se simţea nevoia de un nou asalt pentru a rupe echilibrul de forţe în mod definitiv.

Cum diviziile proprii erau în curs de formare sau de refacere, conducătorii Antantei au pus ochii pe armata română pentru că era organizată, proaspătă şi liderii de la Bucureşti aveau interese naţionale împotriva Austro-Ungariei. Negocierile au dat rezultate şi în noaptea de 14 spre 15 august 1916 unităţile româneşti au forţat graniţa şi au pătruns în Transilvania. A fost un adevărat seism pentru conducătorii Puterilor Centrale pentru că se deschidea un front lung de peste 1.200 km şi acesta trebuia acoperit cu ceva militari de calitate pe lângă cei ce asiguraseră acoperirea în timp de pace. Grav era că în zonă urmau să fie deplasate arme grele pentru a avea asigurată supremaţia în tehnică de luptă. Au fost scoase de pe linia frontului sau din arsenale tunuri şi obuziere grele şi dirijate în Transilvania sau în Dobrogea. Se subînţelege că au fost însoţite de lungi trenuri cu muniţii, inclusiv din cele chimice, comandamentul german fiind hotărât să atace cu toată forţa.

Au fost detaşate în Ardeal divizii germane ce veneau de pe toate fronturile şi din rezervă. Austro-Ungaria a procedat la fel şi batalioanele locale au început să aibă rândurile îngroşate şi să primească armament automat şi artileristic din belşug. Bulgaria a concentrat o întreagă armată la graniţa de nord şi a primit întăriri otomane.

Aceste forţe au fost obligate să ducă lupte grele şi au avut rândurile rărite. Au reuşit să străpungă apărarea românească rarefiată, dar n-au mai fost acolo unde s-ar fi putut obţine vreo decizie militară. Capul de pod de la Salonic a fost salvat şi căderea din 1918 a început din nordul Greciei. Armata a III-a bulgară a absorbit oameni şi muniţii ce ar fi fost utile pentru o concentrare împotriva dispozitivului aliat încă fragil. Diviziile otomane trimise în Dobrogea şi apoi în Muntenia ar fi fost utile în Balcani sau pentru întărirea fronturilor din Palestina şi Mesopotamia.

Intrarea României în conflictul mondial a dat peste cap situaţia strategică din Europa şi Germania a pierdut orice şansă la victorie. Aliaţii au putut să contraatace la Verdun şi au provocat o retragere a germanilor aproape în poziţiile din februarie. Bătălia de pe Somme mâncase rezervele Reich-ului precum un cancer în timp ce fabricile aliate produceau din ce în ce mai multe tancuri, avioane şi proiectile cu substanţe toxice de luptă. Birocraţii din Berlin aveau încredere în superioritatea industrială a firmelor renumite pentru inventarea de armament performant şi tot au tocat oameni pentru a obţine o victorie care să le asigure supremaţia europeană şi mondială. Seismul din august 1916 a fost prea puternic pentru a mai face ceva până la concentrarea resurselor enorme ale gigantului numit SUA.

Războiul ale legi ciudate şi trupele române nici măcar nu erau obligate să lupte în mod înverşunat. Simpla atragere a inamicului în Estul Îndepărtat genera probleme logistice deosebite şi ostaşii erau epuizaţi prin noroiul infernal al drumurilor româneşti ce erau adevărate şanţuri lipicioase. Armata a IX-a germană era în ianuarie 1917 incapabilă să mai lupte şi trebuia să treacă printr-un proces de refacere. În plus, stocurile de muniţii urmau să fie completate prin aducere tocmai din Ruhr. Pauza decisă de generali a fost o catastrofă pentru că trupele ruse şi române au putut să închege un sistem defensiv şi astfel Puterile Centrale se găseau din punct de vedere strategic într-o situaţie catastrofală în raport cu august 1916.