Ocuparea celei mai înalte demnităţi dintr-un stat presupune calităţi deosebite din punct de vedere intelectual şi moral, puţini monarhi fiind cu mult peste epoca în care au trăit. Scriitorii din toate epocile au căutat astfel de modele şi Plutarh a reuşit să conceapă o carte deosebită în care compara virtuţile unor conducători din Antichitate. Astfel de analize au tot fost făcute şi au fost prezentate popoarelor modele de urmat şi care meritau să aibă un monument.

Sultanul Soliman Legiuitorul a dominat prin personalitatea sa secolul al XVI-lea din istoria statului otoman şi a rămas în istorie prin campaniile militare prin care a spulberat armata maghiară şi a ajuns să ia cu asalt Viena în drumul spre Roma, un vis legendar al osmanlîilor. Nici forţele şiiţilor n-au putut să facă faţă, luptele dintre cele două variante ale Islamului generând mari încleştări militare şi masacre. Oştirea permanentă era bine înarmată cu arme de foc ce provocau răni cumplite şi era antrenată în mod superior în raport cu efectivele strânse din provincii. Sultanul a avut grijă să doteze trupele cu tunuri din belşug şi acestea erau folosite cu pricepere în câmp tactic şi în timpul asediilor. Disciplina era menţinută în timpul marilor campanii şi nu era ceva rar să se întâmple execuţii pentru incendierea fără ordin a caselor sau pentru distrugerea recoltelor.

Un stat nu poate să fie organizat numai din punct de vedere militar şi sultanul a dat legi în toate domeniile de activitate, ceea ce ia adus supranumele de Legiuitorul în lumea otomană. Măreţia i-a fost asigurată prin luxul de la palat şi prin construirea de moschei sub atenta supraveghere a marelui arhitect Sinan. A fost normal ca europenii să-i spună Magnificul şi a mai apărut o legendă, tocmai bună pentru opere literare şi filme de succes.

Realitatea istorică este însă mult diferită de ceea ce văd căutătorii de glorie rapidă şi pe care nu-i interesează prea mult să judece minuţios faptele. Padişahul a fost un om slab în ceea ce priveşte caracterul şi s-a lăsat manevrat de cei din anturaj, ceea ce a generat adevărate dezastre. Soliman Magnificul a fost exact cel care a distrus imperiul prin faptul că nu suporta să vadă în preajmă personalităţi puternice, hotărâte. N-a fost de mirare că a preferat să-l lase drept urmaş la tron pe Selim, fiul sultanei favorite, principala pricepere a acestuia fiind să mănânce mult şi să bea peste măsură. Arăta ca un monstru după relatările ambasadorilor veneţieni. A fost normal ca istoria să-l reţină sub denumirea de Sarı, culoarea galbenă a tegumentelor pornind de la ficatul aflat mereu sub asaltul alcoolului.

Armatele otomane au mai avut unele succese în timpul domniei acestui urmaş nevrednic şi astfel nu s-a observat decăderea imperiului din punct de vedere tehnologic şi militar. Fiul chiar a contribuit la gloria tatălui şi la intrarea în legendă pentru că era o mare diferenţă de caracter şi de valoare intelectuală. Sultanii au început să fie robii haremului şi astfel demnitarii au putut să interpreteze legile după pofta inimii, corupţia şi lupta pentru putere în ierarhie fiind omniprezente până la prăbuşirea statului. Numai naivii şi cei speriaţi de pedeapsa cu moartea mai făceau ceva în mod real pentru funcţionarea unui sistem ce fusese cândva eficient.

Soliman Magnificul a luat multe decizii, dar a fost suficientă una singură pentru a arunca în aer viitorul imperiului. Bărbatul este o fiinţă slabă şi se lasă dominat de voinţa femeilor obsedate să asigure viitorul propriilor progenituri.

Astăzi cu greu mai poate cineva să creadă că n-a fost cel mai mare sultan otoman şi legenda este cultivată prin manuale, cărţi şi filme, un puternic curent numit osmanism fiind cultivat în Turcia.