Al Doilea Război Mondial s-a încheiat oficial pe 2 septembrie 1945 prin semnarea actului de capitulare a Japoniei. Au urmat apoi tratatele de pace prin care au fost impuse condiţiile învingătorilor ce nu mai doreau să vadă vreodată ridicarea unor forţe militare redutabile în Germania şi Japonia. Armele au tăcut, dar au început lupta între istorici pentru a impune anumite puncte de vedere şi ura dintre intelectuali este chiar mai cumplită decât cea dintre oamenii obişnuiţi. Dacă se mai implică şi un centru de putere care să ofere avantaje materiale, toate energiile sunt puse în slujba minciunii.

O controversă deosebită s-a iscat în jurul importanţei ajutorului oferit de Marea Britanie şi de SUA Uniunii Sovietice şi istoricii din lagărul comunist au făcut totul pentru a demonstra că liderii capitalişti n-au vrut să ofere cantităţi mari de armament, nu era modern sau nu era trimis în cea mai bună stare. A fost normal să fie ceva derizoriu în mersul evenimentelor pe Frontul de Est. Oare chiar să fie adevărat ce scriu cercetătorii de subordonaţi Moscovei?

Tancul a fost în ultima conflagraţie mondială maşina concepută să spargă frontul inamic şi apoi să dezvolte ofensiva în adâncimea teritoriului inamic. Puterea de foc şi viteza erau cele două avantaje fundamentale în raport cu obişnuita infanterie. În plus, protecţia prin blindaj permitea înfruntarea gloanţelor, schijelor şi chiar a proiectilelor. Era greu de construit din cauza faptului că implica un mare consum de aliaje superioare calitativ şi nu orice industrie metalurgică putea să livreze oţelul necesar. Industria constructoare de maşini era supusă unui test prin proiectarea şi apoi asamblarea tancurilor. Se cere un echilibru perfect între părţile componente pentru ca maşina să dea rezultate pe câmpul de luptă. O cuirasă prea grea poate să genereze o obosire a motorului, mai ales în teren accidentat sau în cel moale, şi, în plus, creşte consumul de carburant în dauna autonomiei, o aprovizionare cu combustibil nefiind uşor de făcut în condiţii de front. Uniunea Sovietică era un mare producător de blindate, dar lovitura germană a dus la pierderea multor maşini şi a unor capacităţi industriale fundamentale. Marea Britanie s-a oferit să ajute gigantul roşu prin livrarea de tancuri Matilda şi primele 145 au sosit până la sfârşitul anului 1941. Se poate spune că era un sprijin derizoriu în raport cu nevoile Armatei Roşii şi totuşi era vorba de echivalentul unei divizii germane de tancuri. Chiar dacă nu erau moderne prin puterea motorului şi prin calibrul tunului, blindatele britanice erau capabile să înfrunte armamentul anticar german şi doar temutele tunuri antiaeriene de calibrul 88 mm le puteau neutraliza uşor de la distanţă.

Sistemul de aprovizionare a fost pus la punct şi alte 626 au sosit în cursul anului 1942. Era echivalentul a patru divizii germane de la nivelul datei de 22 iunie 1941. Partea interesantă este că abia prin apariţia tancurilor Tiger a fost depăşită Matilda la capitolul masă. Ultimele 147 au fost urcate în vapoare în 1943 şi astfel totalul a ajuns la 918 maşini de luptă.

Partea sovietică poate să acuze Marea Britanie că a oferit nişte care de luptă ce aveau un tun de doar 40 mm la capitolul calibru, ceea ce era derizoriu în raport cu piesele de 76,2 mm de pe T-34. Capitaliştii de la Londra nu pot însă să fie acuzaţi de rele intenţii în raport cu partenerul comunist de ocazie. Matilda era tancul care impresionase pe Frontul de Vest în 1940, dar numărul blindatelor folosite a fost prea mic pentru a aduce succesul militar şi cu greu au fost salvaţi soldaţii încolţiţi la Dunkirk. Mult mai bine s-a prezentat în Africa de Nord unde a semănat groază în rândurile militarilor italieni şi aceştia s-au predat în masă. Şi luptătorii germani au avut probleme cu tancurile ce depăşeau ca masă orice tanc din Reich. Blindajul gros de 78 mm era greu de străpuns de proiectilele tunurilor ce existau în perioada conceperii carului de luptă. Matilda a fost cel mai bun blindat britanic în 1941 şi 1942 şi a fost oferit Uniunii Sovietice. Era echivalentul a şase divizii germane şi aceste livrări se adăugau la ceea ce avea partea sovietică.

Tancurile erau livrate cu muniţie de tun şi cartuşe de mitralieră, gata să fie utilizate pe front. Partea engleză avea probleme cu completarea efectivelor unităţilor blindate din Africa de Nord, dar vapoarele cărau armament spre îndepărtatele porturi sovietice. Este interesant de spus despre capitalişti că au mai pus şi alte exemplare în calele sau pe punţile vapoarelor, dar autorităţile comuniste le-au respins pentru că nu corespundeau calitativ. Totalul ar fi urcat astfel la 1.084. Nu se poate spune că a fost o politică de dispreţuire a inamicului, dar cam acesta era nivelul de proiectare şi de înzestrare a forţelor blindate britanice. Dacă luăm în calcul numai ceea ce a fost acceptat de către sovietici, procentul livrărilor a ajuns la 30,7% şi numai adepţii minciunii pot scrie că Londra n-a dorit o aprovizionare a forţelor comuniste.

Un blindat are mai multe vieţi şi poate să fie transformat în funcţie de necesităţi în atelierele de front sau în uzine. Matilda a jucat diferite roluri după ce n-a mai fost în prima linie. A fost echipat pentru distrugerea barierelor de mine antipersonal şi antitanc. Putea să fie eliminat tunul de la bord şi să fie înlocuit cu un aruncător de flăcări, jeturile incandescente fiind un coşmar pentru orice militar.

Istoricii de astăzi n-au pic de respect pentru marinarii care au înfruntat iernile polare, haitele de submarine şi escadrilele de bombardiere. Trebuie doar să demonstreze ceea ce li se pare că este pe gustul conducătorilor şi în interesul zis naţional.

Este interesant de observat un aspect interesant: Marea Britanie, un simbol al capitalismului, ajuta Uniunea Sovietică. Iosif Stalin promisese că va distruge lumea clădită pe valorile intelectuale apărute în Anglia secolului al XVII-lea şi a făcut totul pentru a micşora teritoriul locuit de oameni liberi. Londra putea să nu trimită un cartuş celui ce refuzase o alianţă antihitleristă în 1939 pentru că Moscova trebuia să lupte pentru supravieţuire. Nu avea cale de întors. Ajutorul aliat a fost primit, statul comunist a scăpat de la nimicire, dar a continuat lupta împotriva lumii capitaliste. Greşelile strategice se plătesc cu nerecunoştinţă şi cu mult sânge. Conducătorii din statele capitaliste au crezut că liderii comunişti pot să se schimbe şi că vor manifesta o oarecare recunoştinţă după victoria împotriva nazismului, dar s-au înşelat grav pentru că nu se putea spune ceva de bine în lagărul roşu, lume în care exista numai adevărul oficial. Dacă populaţia afla că se poate trăi altfel, tot sistemul plănuit de Lenin şi Stalin s-ar fi prăbuşit ca un castel din cărţi de joc.