Anul 1918 a adus un armistiţiu şi apoi s-a încheiat pacea care ar fi trebuit să facă uitate ororile comise de armatele dotate cu armamentul pus la dispoziţie de fabricile cu producţie de serie mare. Omul nu este însă o fiinţă inteligentă şi a rămas cu brutalitatea primitivă de la începuturile speciei. Plăcerea vărsării de sânge rămâne şi în cele mai civilizate creiere şi, din păcate, industria a fost construită în jurul maşinilor care pot amplifica puterea de nimicire a oamenilor. Timp de două decenii s-a tot discutat despre pace şi dezarmare şi diplomaţii au făcut demonstraţii de dragoste pentru fericirea maselor şi au trăit liniştiţi şi fericiţi cu veniturile consistente primite din partea unor centre de putere. Cortina de vorbe frumos meşteşugite ascundea însă pregătirile pentru noi ostilităţi şi cursa pentru hegemonie mondială urma să fie fără milă şi îndurare faţă de cei învinşi. Cursa înarmărilor a favorizat agresivitatea unor lideri obsedaţi de afirmarea cu orice preţ a propriilor teorii şi la 1 septembrie 1939 au fost trase primele focuri de armă care au incendiat atmosfera inflamabilă a Europei şi apoi a întregii planete. Al Doilea Război Mondial s-a încheiat în Europa la 8 mai 1945 şi ar fi fost timpul pentru trecerea la munca de refacere a aşezărilor distruse şi de repunere în funcţiune a capacităţilor de producţie pentru ca populaţia să scape cât mai repede de consecinţele nefaste ale ostilităţilor. Se ştia din experienţa altor conflicte că marile nenorociri vin imediat după sfârşitul evenimentelor militare, foametea şi mizeria favorizând epidemiile de tot felul. Trecerea economiei la producţia de pace şi reducerea cheltuielilor militare ar fi dus la evitarea multor tragedii, dar ar fi trebuit ca liderii politici să fie de acord că oamenii trebuie să trăiască. Mulţi lideri considerau că neputincioşii sunt însă un balast economic şi nu contau pierderile în rândurile bolnavilor sau ale bătrânilor. Era un fel de selecţie naturală, dar nu se spunea pe faţă.

Nenorocirile au venit sub forma unei secete teribile şi s-a ajuns să se moară de foame în România şi în sud-estul Uniunii Sovietice, lipsa precipitaţiilor utile agriculturii durând trei ani. S-ar fi putut comanda grâne în regiuni cu recolte bune, dar deciziile n-au fost luate şi s-a ajuns până la canibalism. A fost o epocă de coşmar perioada 1945 – 1947 pentru neamul românesc, cel terorizat şi pentru a renunţa la propriile valori pentru a adopta un internaţionalism agresiv. Oare cum a fost posibilă această situaţie? Numai natura a fost de vină?

Nici vorbă! Autorităţile sovietice au avut grijă să dea vina pe hitlerişti şi pe odiosul regim burghezo – moşieresc român, dar realitatea a fost mereu diferită de ceea ce promovează aparatul de propagandă. Iosif Stalin a fost vinovat de toate nenorocirile pentru că a dirijat fondurile către producţia de armament, marele său vis fiind cucerirea întregii planete. A hotărât în noiembrie 1945 că flota sovietică trebuie dotată pentru a face faţă misiunii ideologice şi a cerut producerea a 30 de crucişătoare uşoare din clasa Sverdlov, fiecare având la bord 12 tunuri de calibrul 152 mm. Erau maşini de luptă redutabile şi care puteau să înfrunte distrugătoarele inamice şi chiar să facă faţă unui crucişător greu dacă ar fi acţionat prin surprindere sau în formaţie. Urmau să fie sprijinite de patru crucişătoare grele dotate cu nouă tunuri de calibrul 305 mm, un adevărat blestem pentru vasele dotate numai cu piese de 203 mm. Puterea de foc era suficientă şi pentru a executa bombardamente asupra unor centre de rezistenţă în timpul unor debarcări. Şantierele navale au început să lucreze intensiv şi pentru asamblarea distrugătoarelor necesare protejării vapoarelor principale. Urmau să fie 188 de unităţi. Efortul economic era unul ieşit din comun după orice standarde. România interbelică a reuşit să găsească fonduri pentru patru distrugătoare şi marinarii au visat la achiziţionarea unui crucişător uşor. Au rămas cu doar cu visul. Bugetul statului nu permitea cumpărarea unei astfel de jucării militare, toate cheltuielile fiind date peste cap de o singură unitate navală.

Industria metalurgică a început să livreze oţelurile speciale şi industria constructoare de maşini a trecut să pună în metal visul dictatorului. Economia era prea grav afectată de ostilităţile desfăşurate în timpul războiului mondial şi materialele de calitate nu erau în cantităţi suficiente. N-a rezultat ceva practic şi după moartea lui Iosif Vissarionovici Stalin s-a redus din comenzi pentru a mai putea şi economia să răsufle puţin. Era absolut logic că un tun de calibrul 305 mm nu permitea rezistenţa în faţa unui cuirasat american dotat cu piese de calibrul 406 mm. În plus, la moartea dictatorului industria abia livrase 12 unităţi ce urmau să tragă cu proiectile de 467 kg. Un singur cuirasat american aflat deja în funcţiune dispunea de nouă guri de foc ce puteau lansa fiecare câte un obuz de 1.225 kg.

Crucişătoarele Sverdlov ar fi putut să tragă asupra celor americane dotate cu tunuri de calibrul 203 mm, dar ar fi fost doar un inconştient gest de eroism. Un proiectil sovietic avea o masă de 55 kg şi reprezenta un pericol ca orice obiect militar conceput numai pentru ucidere şi distrugere. Crucişătoarele grele ale SUA erau dotate cu proiectile de 118 kg şi acestea erau produse în mare serie. Cum orice vapor de război este construit din oţel cu cea mai mare rezistenţă, specialiştii în armament au căutat soluţii de contracarare şi au descoperit că tunul de calibrul 203 mm permite folosirea unor obuze cu o masă de 152 kg şi care puteau fi lansate din piesele de artilerie model mai vechi. Se putea şi mai mult şi din 1948 au intrat în funcţiune guri de foc ce lansau câte zece lovituri pe minut. Flota americană era net superioară la capitolul artilerie şi o cursă în domeniu a însemnat numai resurse prăpădite inutil. Birocraţii unui stat totalitar sunt însă în stare de orice absurditate pentru că au un singur obiectiv: să facă pe plac conducătorului. Au tot fost construite vapoare care au primit tunuri automate de calibrele 100 şi 130 mm, dar tot era prea puţin în raport cu ceea ce deplasa US Navy.

Iosif Stalin a pierit în martie 1953, dar obsesia dotării cu o uriaşă flotă de război a rămas la Kremlin şi popoarele sovietice au muncit, au suferit şi au murit pentru a atinge acest obiectiv utopic de stăpânire a mărilor şi de multă slavă. Chiar dacă oamenii se schimbă pe măsura trecerii timpului, noii veniţi în fotolii sunt sclavii aceloraşi idei învechite. Transformarea este explicabilă prin marea dorinţă de ascensiune la iluzoria glorie de mare conducător, dar se ştie că puţini sunt cei ce rămân în amintirea popoarelor şi ceilalţi dispar în oceanul de uitare şi indiferenţă a maselor.

Kremlinul era absolut învins la capitolul artilerie, dar nu se putea recunoaşte înfrângerea în faţa inamicului ideologic. Obiectivul măreţ stabilit de ideologia comunistă era cucerirea întregii planete pentru organizarea unei societăţi ideale, utopice. Cum orice fantezie generează o civilizaţie, doctrina marxistă a stat la baza unui lagăr militar în care cele mai luminate minţi tehnice erau obligate să viseze arme cu o mare putere de distrugere. Tunurile au fost păstrate pentru luptele apropiate şi prin surprindere, dar a început adorarea rachetelor de toate tipurile şi industria a fost chemată să le producă în mare serie. A început o altă tocare a resurselor pentru a învinge US Navy şi competiţia continuă.

Dacă astăzi se trăieşte rău în Rusia şi în alte regiuni din fostul imperiu comunist, supradimensionarea flotei militare este una din explicaţiile pentru această nenorocire. Partea proastă a fost că toate ramurile forţelor armate au fost dezvoltate în exces pentru cucerirea întregii planete şi economia s-a prăbuşit. Nici astăzi nu supravieţuieşte decât prin exportul forţat de combustibili fosili, dar acest flux financiar nu atinge toate provinciile şi sărăcia este la ea acasă în imperiul presupus plin de slavă. S-a făcut totul pentru înarmare şi aşa o să se meargă înainte, pretextele găsite fiind multe. Se va spune că pentru apărarea ţării, pentru slava statului, pentru sfânta religie şi pentru ocrotirea maselor de locuitori ce fac parte din marea federaţie. Nimic din toate acestea! Este pură obsesie pentru putere din partea unor oameni bolnavi şi care nu pot face ceva pozitiv în viaţă.

Popoarele din spaţiul zis rusesc nu vor trăi fericite decât atunci când această obsesie de cucerire sau de distrugere a tuturor vecinilor nu va ajunge istorie. Din păcate, legile psihologice demonstrează că această transformare nu este posibilă după decenii de cultivare a urii împotriva tuturor etniilor vieţuitoare pe planetă.