Cititorul contemporan crede şi vrea să vadă în articole şi cărţi de istorie cuvinte de laudă despre fabricile ridicate sau dezvoltate în perioada când a fost la putere Nicolae Ceauşescu, existând astăzi un cult pentru dictatorul ucis în decembrie 1989. Obsesia socială merge până la a se spune că ar merita voturi dacă ar putea să revină la nişte alegeri, că a fost un adevărat patriot român. Era ordine în acea vreme şi oamenii primeau locuri de muncă şi spaţii de locuit. Dacă asculţi părerile cetăţenilor de pe stradă, ajungi repede la concluzia că atunci era un fel de paradis terestru şi că fericirea poate să fie adusă numai de mişcările de stânga..

Iluziile se destramă ca o perdea de fum în momentul în care sunt deschise arhivele sau colecţiile de documente publicate după evenimentele din decembrie 1989. Partea proastă este că puţini sunt cei ce vor să facă un efort intelectual, respingerea studiului fiind făcută sub pretextul lipsei de timp. Viaţa este scurtă şi trebuie trăită într-o zisă goană după avere şi plăceri.

Camionul a fost un simbol al epocii comuniste şi Iosif Stalin a ordonat deschiderea unor uriaşe fabrici producătoare de maşini pentru transport, acestea fiind la mare concurenţă cu cele ce livrau tractoare în diferite variante de masă şi motorizare. Economia din România de după 6 martie 1945 trebuia să fie ridicată după model stalinist şi Gheorghe Gheorghiu-Dej a depus toate eforturile pentru a călca pe urmele stăpânului de la Kremlin. Această copiere a avut drept rezultat apariţia Întreprinderea Steagul Roşu din Braşov şi a intrat în producţie modelul S.R. 101. A fost un început timid şi comenzile armatei au ţinut întreprinderea în viaţă. Fondurile de la stat curgeau către oraşul din Ţara Bârsei şi astfel a apărut un gigant cu zeci de mii de angajaţi. Era cam un angajat la fiecare o mie de locuitori ai statului socialist şi România era pusă pe roţi prin munca necurmată şi plină de avânt revoluţionar.

Un control al autorităţilor comuniste din anul 1974 vine să destrame acest mit al uzinelor uriaşe şi eficiente. S-a constatat că un administrator de depozit se ocupa cu mari aranjamente şi nu putea să justifice produse în valoare de un milion de lei. Cel ce i-a luat locul a trebuit să fie înlocuit pentru că era un beţiv notoriu şi numai la producţia socialistă nu se gândea. Furtul în masă era încurajat de starea jalnică a depozitelor de unde nu furau doar cei ce nu doreau. Doar două exemple nu pot schimba imaginea despre o societate idilică din trecut, indiferent că era una impusă cu tancurile sovietice din 1945 sau apoi cu cele importate. Controlul de la contabilitate a fost şi mai şocant. Fuseseră raportate venituri de 331 milioane de lei şi astfel salariile au fost sporite cu peste 80 milioane de lei. Munca rentabilă trebuia încurajată şi răsplătită financiar chiar şi-n comunism, dar uzina era o adevărată gaură neagră pentru economie. Minciuna era la mare modă în sistemul industrial şi informările erau făcute să fie pe gustul superiorilor, aceştia fiind satisfăcuţi că pot înainta raportări plăcute şefilor, ceea ce putea să aducă o avansare în ierarhie. Se făcea totul pentru a fi linişte şi bine în sistem. Unele controale erau realizate corect, dar cele mai multe erau doar de ochii conducerii de la Bucureşti. Sistemul a funcţionat perfect cât timp au sosit bani din Occident şi de la statul dornic să aibă giganţi din industria constructoare de maşini. Apariţia ideilor capitaliste de rentabilitate şi de economie de piaţă a demantelat cetăţile comuniste ca pe castelele din cărţi de joc sau din nisip.