Primul Război Mondial a fost considerat unul al surprizelor şi poate n-a existat vreun german care să creadă ca va ajunge să lupte undeva în România. Se ştia doar că Reich-ul coopera încă din 1883 cu conducerea de la Bucureşti şi Tripla Alianţă era principalul furnizor de armament pentru oştirea română. Declaraţia de război din august 1916 a dus la deschiderea unui nou front vast şi liderii de la Berlin au fost obligaţi să găsească noi trupe pentru închiderea breşei, mai ales că forţele austro-ungare, bulgare şi otomane nu erau suficient de numeroase, dotate şi, mai ales, combative. Soldaţii dublei monarhii nu prezentau nici cea mai mică bază pentru batalioanele germane şi numai austriecii şi bosniacii erau capabili să opună o rezistenţă serioasă în cazul unui asalt inamic.

Militarii sunt obligaţi să facă faţă valurilor vrăşmaşe în orice situaţie şi feldmareşalul August von Mackensen chiar dorea să intre în istorie prin declanşarea unor mari bătălii în care să curgă râuri de sânge şi să fie munţi de corpuri sfârtecate de proiectile. Numai aşa se dobândeşte slava unui conducător de geniu şi forţele româno – ruse din Vrancea îi puteau asigura nemurirea prin faptul că erau amplasate astfel încât să fie încercuite. O spargere a frontului şi o înaintare spre nord ar fi dus la tăierea căilor de retragere pentru numeroasele efective din sudul Moldovei şi puţini militari ar fi scăpat din capcana pregătită de cel ce se considera un geniu al războiului.

Desfăşurarea evenimentelor sângeroase din Vrancea n-a fost chiar pe gustul bătrânului general, fortificaţiile de campanie permiţând luptătorilor ruşi şi apoi români să transforme operaţiunea militară de străpungere într-una obişnuită de lupte de tranşee, artileria aliată fiind capabilă să lovească puternic din poziţiile dominante de pe malul estic al Siretului. Totuşi, ordinele de atac au fost menţinute şi Divizia 89 infanterie a primit indicaţii pentru a continua înaintarea pe 8 august 1917. Ceea ce părea simplu pe harta comandanţilor, a fost un coşmar pe teren. Trupele române au contraatac viguros şi au provocat un dezastru diviziei care n-a fost susţinută eficient de către Divizia 76 infanterie de rezervă. Seara s-a făcut un bilanţ negru şi s-a constatat că au fost pierderi în morţi de până la 534 de militari. Se adăugau la lipsuri definitive 8 prizonieri şi 206 dispăruţi. Numărul răniţilor era unul înspăimântător: 1.685. Ofiţerul german care a oferit posterităţii aceste date n-a mai scris şi câţi din cei loviţi au ajuns în categoria invalizilor, dar se ştie din trista experienţă de pe front că schijele proiectilelor de tun provoacă răni cumplite prin sfârtecarea cărnii şi numai un foarte norocos militar poate să scape uşor dacă a fost atins de partea lucioasă a bucăţilor metalice.

Raportat la hecatomba numită prima conflagraţie mondială, pierderile înregistrate par uşoare. Trebuie să fie remarcat faptul că numai decedaţii reprezentau peste o jumătate de batalion complet format după standardele de dinainte de începerea luptelor. Era numai ceea ce s-a întâmplat într-o singură zi unei singure divizii şi un astfel de ritm nu putea să fie menţinut timp îndelungat. Răniţii însemnau aproape două batalioane complete şi nu trebuie să se uite că o divizie era formată din nouă astfel de unităţi tactice.

Victimele proveneau numai din rândurile infanteriei, categorie de armă ce dă cele mai multe jertfe şi care are mereu probleme cu completarea efectivelor. Dacă aliaţii din Antanta ar fi reuşit câteva zile cu astfel de lovituri asupra tuturor diviziilor formate de Puterile Centrale, războiul s-ar fi încheiat cu mult înainte să apuce trupele române să intre în conflict. Din păcate, generalii aliaşi s-au certat prea mult şi au acţionat fără coordonare şi astfel germanii au putut să manevreze pe liniile interioare şi să concentreze divizii şi artilerie din belşug. Batalioanele ruse erau cuprinse de febra zisă revoluţionară şi numai aşa a mai dus-o Germania până la armistiţiu din 11 noiembrie 1917.

Divizia 89 infanterie a fost prea crud lovită de trupele române şi n-a mai fost considerată o mare unitate capabilă să mai facă faţă unei noi campanii după dezastrul de la Mărăşeşti. A fost lăsată ca forţă de ocupaţie în România până la încetarea ostilităţilor, dar au fost mutate pe alte fronturi subunităţile care mai aveau potenţial şi armament interesant.