Anul 1939 a adus declanşarea unui nou război mondial prin ceea ce părea să fie un mic conflict între Germania şi Polonia. Vârtejul a cuprins marile puteri, dar a atras şi România, o ţintă favorită pentru că avea în adâncuri importante resurse de petrol. A fost catalogată drept o ţară agresoare şi a fost pedepsită la sfârşitul ostilităţilor, dar şi dacă ar fi fost condusă de sfinţi tot ar fi ajuns în marele masacru. Ambele tabere doreau să controleze sursele de combustibil lichid sau să le distrugă pentru a nu fi utile inamicului. Conducerea de la Bucureşti a fost obligată să lupte împotriva unui adversar într-o epocă în care numai armele vorbeau şi principala problemă consta în acumularea de armament, maşini şi muniţii. Sursele interne erau absolut insuficiente pentru punerea pe picior de război a unei oştiri numeroase şi dotată modern. Colaborarea cu singura forţă ce domina Europa era absolut obligatorie şi s-a trecut la importul de tehnică de luptă în schimbul unor produse vitale precum petrolul. Ofiţerii din epocă şi istoricii din deceniile care au urmat până-n prezent au plâns permanent din cauza faptului că trupele române n-au avut armament din belşug şi nici de putere mare. Oare să fie adevărată această credinţă?
Armata statului din Carpaţi avea la începutul campaniei din 1942 puşti moderne Z.B. ce erau copii ale celei germane ce se afirmase în precedenta conflagraţie mondială. Erau 650.000 de guri de foc şi alte 30.000 s-au adăugat până la 1 septembrie. Tirul puşcaşilor nu prea era apreciat de ofiţeri din cauză că foarte mulţi militari nu puteau să treacă de bariera morală a uciderii unei fiinţe umane. În plus, nu era suficient de precis pentru că trebuia mânuit închizătorul după fiecare tragere şi astfel se pierdea linia de ochire. Soluţia consta în aducerea de armament automat, mitralierele fiind capabile să tragă aproape continuu şi cu o precizie criminală. Focul încrucişat făcea ca orice asalt în timpul zilei să fie o adevărată sinucidere în masă. Au fost asigurate 9.168 la începutul campaniei şi apoi au mai fost achiziţionate 1.250. Erau suficiente pentru a înarma după standardele sovietice din 1941 circa 62 de divizii de infanterie, ceea ce România nu-şi putea permite financiar. Puşca-mitralieră nu putea să tragă rafale lungi, dar focul automat era perfect pentru blocarea unor unităţi militare mai mici. Erau disponibile la începutul campaniei 27.864 de exemplare, ceea echivala cu dotarea a 71 de mari unităţi sovietice de infanterie. Alte 1.053 au fost achiziţionate din surse interne şi externe până la 1 septembrie.
Armata Română stătea bine la capitolul armament de infanterie şi începea să apară şi pistolul-mitralieră. Era perfect înarmată pentru un mic stat normal, dar conducerile de la Bucureşti din perioada interbelică nu şi-au propus niciodată să ducă un război de cucerire la scară continentală. Nici nu existau resursele umane pentru o astfel de aventură. Organismul militar a fost dotat pentru un conflict cu micile state vecine, înfruntarea colosului roşu nefiind de dorit. A fost imposibil să se strângă chiar armament de infanterie pentru a se face faţă consumurilor din timpul confruntărilor la scara unui război mondial. Conflictul era unul industrial şi cantitatea a copleşit forţa întregii Axe. România era condamnată la înfrângere indiferent de câtă tehnică de luptă ar fi strâns.
Conflictul mondial a însemnat în primul rând dezvoltarea de maşini de luptă cât mai impresionante prin masă, puterea motoarelor, rază de acţiune şi, cel mai important, putere de distrugere. Ţările Axei au încercat câte ceva pentru dezvoltarea arsenalului performant, dar cursa era pierdută încă înainte de începerea ostilităţilor.
Sursă imagine: DefenseRomania.ro