Profesor Aldea Monica - Colegiul Național „Alexandru Odobescu” Pitești

Scrutând istoricul instituției noastre de învățământ (fondată în 1919, când Școala Normală de băieți începea pregătirea a 134 de viitori învățători), merită să ne oprim atenția asupra lunii februarie a anului 1920. Atunci, Consiliul profesoral al școlii amintite decidea, în virtutea admirației pentru personalitatea scriitorului Alexandru Odobescu, să solicite forurilor superioare ca instituția să poarte acest nume. Iar aprobarea avea să vină la 6 octombrie 1920, când regele Ferdinand I semna Înaltul Decret prin care instituția primea oficial denumirea Alexandru Odobescu.

Într-un februarie contemporan, încercăm să surprindem, într-un conținut restrâns, covârșitoarea personalitate a acestui om de cultură, patron al colegiului nostru de peste un secol.

Cu o descendență aleasă, chiar privilegiată am spune (al doilea fiu al colonelului- moșier Ioan Odobescu și nepot al doctorului în medicină Constantin Caracaș), Odobescu se ivea în lumină la 23 iunie 1834, la București, în casele părintești de la Curtea Veche. Spirit rafinat, cu o educație aparte, formată la București și Paris, a fost istoric, arheolog, om politic, publicist și scriitor de reală finețe intelectuală.

La Colegiul Sf. Sava, unde va fi acceptat în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru (discipol al celebrului Gheorghe Lazăr), va avea colegi celebri – pe Theodor Aman, viitorul mare pictor, și pe Alexandru Sihleanu, poetul „liră de argint”, așa cum l-a caracterizat Eminescu în Epigonii. De atunci datează și primele inițieri în tainele literaturii, interesante incursiuni personale ale unui discipol talentat, compoziții din care amintim O dimineață în stepele Valahiei și O vânătoare de cerbi.

Studiile pariziene vor debuta în 1850, la celebrul College de France, unde va avea ca dascăli pe celebrii erudiți Jules Michelet și Edgar Quinet, renumiți istorici, susținători ai cauzei naționale a românilor din Principatele Dunărene. De altfel, împreună cu alți tineri români din capitala Franței, va fonda la 14 februarie 1851 Junimea Românească, societate politică și culturală a studenților români de aici. În această revistă a societății, publică articolul Muncitorul român, remarcabil prin îndrăzneala ideilor și prin compoziția sa, care îi evidențiază spiritul progresist, democratic:

„Peste puțin pământul va fi înapoiat muncitorului, prin îngrijirea și iubirea căruia pustiele se va schimba în holde înalte și bogate, în livezi roditoare, în pășuni verzi și fragede, pe care vor paște frumoasele vite ale României; bordeiele, unde abia pătrund razele soarelui, vor deveni case luminoase, îmbelșugate și fericite.” ¹

Ca om politic, Odobescu avea să dețină mai multe portofolii ministeriale (ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, ad-interim la Ministerul Treburilor Străine), remarcându-se prin viziunea liberală, la granița dintre criticismul temperat și patruzecioptismul pur. ²

La 25 noiembrie 1864, prin decretul nr. 1649 semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Odobescu a fost numit, alături de V. A. Urechia, Laurian și Mavros, membru al Comitetului Arheologic din România. Lui îi aparține și inițiativa întocmirii unui repertoriu arheologic al României, defalcat pe județe și conceput pe baza unui Cestionariu arheologic. La 9 decembrie devine membru corespondent al Institutului Arheologic din Roma, iar prin inițiativa lui Titu Maiorescu, pe atunci Ministru al Instrucțiunii Publice, va fi titular al cursului de arheologie, o noutate didactică a vremii de la Universitatea București.

Nuvelele lui istorice, Mihnea cel Rău (publicată în 1857 în revista Românul) şi Doamna Chiajna (apărută în 1860 în Revista Carpaților 1860), precum și controversatul Fals tratat de vânătoare – Pseudokinegetikos (1874), reflectă copleșitoarea lui erudiţie, în evocarea unică a trecutului și a peisajului românesc de o încântătoare originalitate.

El însuși mărturisea în prefața nuvelei Doamna Chiajna:

„Faptele istorice ale unei țări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu când traiul și ideile, obiceiul și graiul de acolo sau de atunci nu sunt cunoscute. Scopul romanțelor istorice este, în parte, d-a ni le arăta; ăsta este și folosul lor instructiv.” ³

În proza istorică, scriitorul apelează nu o dată la vechile cronici (Letopisețul cantacuzinesc, Cronica anonimă a Bălenilor), precum și la Descriptio Moldaviae, preluând de la Cantemir descrierea obiceiurilor specifice încoronării lui Mihnea Vodă.

Alexandru Odobescu organizează în 1867 pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus și Tezaurul de la Pietroasa. În 1869, împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internațional de antropologie și arheologie istorică de la Copenhaga, unde susține lucrarea Antichitățile preistorice ale României.

Eugen Simion, autorul unei cercetări atipice dar extrem de interesante a personalității scriitorului, observa:

„Prezentarea unei piese din Cloșca cu pui este atât de minuțios făcută și cu atâtea detalii, încât piesa devine un veritabil personaj de roman istoric, capătă, altfel zis, individualitate, pregnanță epică. Odobescu este, alături de Hașdeu – concurentul său în epocă în sfera științelor istorice – un veritabil prozator științific, mai important, poate, decât cel din scenele istorice.” ⁴

La 10 septembrie 1870 este ales membru al Societății Academice Române (vechea denumire a Academiei Române), la propunerea lui Al. Papiu Ilarian. Ține la Ateneul Român conferința Artele din România în periodul preistoric (1872). În 1873 devine membru corespondent al Institutului arheologic din Roma, iar în 1874 este numit director al Teatrului Național din București.

Iubitor pătimaș de folclor, Odobescu a considerat cântecele populare glasuri ale popoarelor, alcătuind interesantul studiu Cântece poporane, în raport cu țara, istoria și datinile românilor, ceea ce l-a determinat pe Titu Maiorescu să-l poziționeze pe locul întâi în ierarhia prozatorilor publicată în studiul său critic din 1872, Direcția nouă în poezia și proza română. ⁵

La 10 noiembrie 1895, după îndelungate suferințe fizice și angoase repetate, Odobescu întrerupea, cu o tragică și regretabilă brutalitate, firul propriei existențe:

„Cultura și reveriile clasicizante n-au mai putut stăpâni angoasele, disperările din ce în ce mai mari ale romanticului anxios. El și-a anunțat sinuciderea, a încercat o dată și a doua oară a reușit. A lăsat trei scrisori (una către incomparabila Sașa, către fiica Ioana și ginerele Damian, a doua către ministrul Poni și a treia – cea mai lămuritoare – către amicul Anghel Demetriescu, prin care își justifica tragicul gest). Ultimul lui gând este către „sa femme toute devouée“, destinatarul principal al corespondenței. Sașa a avut, între altele, inteligența de a păstra toate scrisorile (redactate în stil prozaic, fără preocuparea de a le înfru¬museța literar, stil agitat, repezit, aglomerat, trădând un sentiment enorm al urgenței), fără să știm dacă ea a avut, de tânără, intuiția că ele constituie reala capodoperă a ilustrului ei soț, Alexandru Odobescu, umanistul erudit și cordial care, iată, în 1895, la 61 de ani – decide să-și curme viața, justificând, cu o luciditate rece, stoică, decizia tragică… .” ⁶

Cu certitudine incursiunea în istoria națională nu a fost pentru Odobescu doar o modă literară preluată de la confrații săi, ci un imperativ demers de a lăsa posterității secvențe remarcabile pe care astăzi le valorizăm ca parte a patrimoniului național. În acest sens trebuie înțelese și cuvintele lui Eugen Simion:

„Pe Alexandru Odobescu este bine să-l reciteşti după ce ai citit mai toată proza şi publicistica românească dintre 1850 şi 1895, pentru că numai aşa îţi poţi da seama de singularitatea acestui scriitor care nu-şi găseşte locul în niciun gen literar consacrat”. ⁷

Referințe

¹ Alexandru Odobescu, Scrieri literare și istorice, II, Editura Librăriei Socecu & Comp., București, 1887.

² Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în Muntenia – sinteză de criticism și patruzecioptism: A. Odobescu, în Studii literare I, Editura Minerva, București, 1979, p.154.

³ A. Odobescu, Scene istorice, Editura Militară, București, 1984.

⁴ Eugen Simion, Alexandru Odobescu. Un romantic erudit și anxios, iubitor de reverii clasicizante, Editura Muzeul Literaturii Române, București.

⁵ Titu Maiorescu, Direcția nouă în poezia și proza română, în Critice I, Editura pentru literatură, Buc., 1967.

⁶ Eugen Simion, op.cit.

⁷ Eugen Simion, op.cit.

Mihaela Felea - Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” - Călărași
Simona Dinculescu - Colegiul Național „Alexandru Odobescu” - Pitești

Conectați la realitatea virtuală, grație noilor media, avem, în sfârșit, mult dorita posibilitate de a călători precum eroii din basme, „iute ca vântul ori ca gândul”, în cele mai ascunse colțuri ale pământului. Ba chiar și în afara lui! Fascinația pentru călătorie, văzută ca o aplecare firească a omului, veche de când lumea, este mai actuală decât oricând. De la Nicolae Milescu încoace, literați sau nu, toți ne-am simțit datori măcar cu o modestă însemnare a călătoriilor noastre (mai ales pe FB!), dacă nu cu tomuri întregi! Cum altfel am putea explica astăzi explozia blogurilor de călătorie, care împletesc atât de meșteșugit arta cuvântului cu arta fotografiei?

În contextul actual, când singurul lucru sigur este schimbarea, modelele rămân importante. De aceea apelăm la un clasic în domeniu: Alexandru Odobescu (oldie, but goldie!), un clasic pentru care, cu sprijinul unor filologi, am inventat și cuvântul din titlu (ca să ne apropie de cea mai cunoscută operă a sa: „Pseudokynegeticos”. Am folosit ca temă cuvântul „nostos” care înseamnă „călătorie spre casă”, căci finalul expunerii noastre poate fi și astfel interpretat.).

Cu o multitudine de preocupări - estet, istoric și savant, poet și traducător, folclorist, dar și director al Teatrului Național - Alexandru Odobescu rămâne o valoare a culturii române prin însemnările prilejuite de numeroasele sale călătorii, dar și prin prodigioasa corespondență considerată de mulți specialiști insuficient explorată, în ciuda faptului că debutul său literar stă sub pecetea unei epistole de călătorie. Descoperite ca valoare de George Călinescu, analizate însă mai atent de Nicolae Manolescu, însemnările și epistolele odobesciene pun în lumină, din punct de vedere tematic, trei aspecte: călătoria ca spectacol al locurilor, al naturii, lumea mondenă și arta. Acest triptic tematic este evident din chiar prima scrisoare, adresată mamei sale, Ecaterina (Catinca) Odobescu, datată 8 iulie, 1842. Mai trebuie precizat faptul că valoarea scrisorii este relevată de Nicolae Iorga. Astfel, tânărul Odobescu descrie pentru mama sa, în note expresive ce amintesc chiar de Alecsandri¹, peripețiile, dar și lumea pestriță din stațiunea Balta-Albă.

„De pe atunci se manifestau viu și pot fi surprinse în stilul scrisorii voluptățile omului de lume ce urma să fie Odobescu, marea lui plăcere de a avea societate, cu care să sporovăiască, trecând liber de la un subiect la altul, de la temele frivole ale zilei la bucuriile înalte și mai greu accesibile, rezervate celor pregătiți să observe, să-și justifice moral impresiile, adică să clasifice și să opereze caracterizări.” ²

În legătură cu acest text emblematic pentru scriitorul de mai târziu, Nicolae Manolescu observa că nu este interesant doar pentru tematica întregii corespondențe odobesciene, ci și pentru că se caracterizează printr-o folosire ironic-demonstrativă a procedeului epistolar, distanțându-se astfel de el. Criticul evidențiază și procedeul: dorind să sugereze frumusețea nocturnă a locului, Odobescu recurge voluntar la registre diferite, încadrând peisajul romantic, între două episoade realiste și amuzante.

„ (…) A doua zi am stat tot la vânat. Tata a prânzit la Balta-Albă. Prânzul era destul de bun, dar trebuie să ai o strașnică răbdare ca să aștepți felurile. Pe când stăteam la masă, a început o ploaie tare. Ni era frică să nu ne facă un duș, căci ploua în sală prin multe locuri, ceea ce nu e așa de mirare, căci acoperișul e de pânză; dar avurăm norocul că, în partea unde eram, ploaia nu a răzbătut. După-amiaza a fost foarte tristă din pricina ploii acesteia păcătoase: de aceea am dormit numai. Sara era bal, dar noi am plecat înainte de a începe. Noaptea aceasta era minunată, de aceea am și făcut o descriere foarte romantică.

Ne întoarcem la Balta-Albă. Luna-și desfășura farmecul pe un cer albastru stropit cu nori fini (nuances); stelele erau puține, și acele pe care le vedeai chiar aveau strălucirea lor slăbită de a lunii, care-și resfrângea razele de aur în apele lacului, pe care un vântișor blând le făcea să se zbenguiască grațios. De jur împrejurul lacului se mai zăreau focuri mărunte, care păreau că-i fac o cunună de stele. Fulgere slabe țâșneau ici și colo din toate părțile, și păreau niște vulcani depărtați în mișcare.

Dar părăsim malul, și, în curând, printr-un șes sterp, sosim acasă. Mă miram cum se poate ca un lucru care e așa de material la lumina soarelui să fie așa de romantic sub lună. (…) ” ⁴

Continuăm călătoria „pe un mal frumos”, legendar, bogat în destinații interesante, cu Însemnări despre monumentele istorice din județele Argeș și Vâlcea, unde regăsim același procedeu literar. Realizate cu scopul de a inventaria monumentele, la însărcinarea Ministerului Cultelor și Instrucției Publice, aceste însemnări devin un prilej folosit pentru a scrie pisanii și epigrafe, pentru a cataloga icoane și cărți bisericești, dar și de a observa peisaje și pentru a nota întâmplări. Evenimentele, înregistrate cu o precizie uimitoare, dau impresia unui raport de activitate. Procedeul amintit, de amestec al registrelor, se regăsește încă din primele rânduri; după ce evocă o zi ploioasă ce capătă proporțiile unui adevărat potop, prin revărsarea Râului Doamnei, Odobescu face un stop-cadru, pentru a admira frumusețea peisajului.

„Încă o dată am rămas în extaz dinaintea acelei văi: acum doi ani , îmi ieșise în față urcându-mă de la Cotmeana în sus; acum, o vedeam viind de la Tutana, într-o direcție opusă. Umblarăm câtăva vreme pe creasta Plaiului - Oii, până deterăm în drumul olacului și apoi scoborârăm pe drumul umblat până la poștie, la Topolog; soarele se gătea de a apune, am luat degrab caii ca să pornim spre Flămânda, în jos ⁵ (…)”. Însemnarea se încheie cu drumul spre Bascov, sub același imperiu al ploii torențiale.

În paginile acestor note de călătorie se regăsesc, într-un ingenios, dar riguros amestec, descrieri de peisaje, prezentări ale unor mânăstiri, schituri sau biserici (cum ar fi cea din Brădet, zidită de voievodul Mircea cel Bătrân), figuri pitorești de călugări și nu numai: „Am trecut pre cât s-a putut mai repede prin Mușătești, sat mare și frumos, dar din nenorocire plin de gușați și de idioți ce vin din valea Faurului (între Mușătești și Vâlsănești), unde toți locuitorii sunt astfel ⁶” sau costumele naționale din Berislăvești „Iile și cămășile cusute pretutindeni cu desenuri subțiri și complicate, fotele și zăvelcile, asemeni frumos lucrate, pieptănate fără mâneci, de oaie, cu flori și mătăsuri pre dânsele, vâlnicele de pânză subțire și de borangic. E frumos lucru a le vedea adunate duminică la horă, cum le-am văzut plecând de la Berislăvești în sus ⁷”. Astfel, întorcând filele calendaristic, notând întâmplările și impresiile zilnice, Alexandru Odobescu lasă senzația curgerii egale a timpului, însă impresia cititorului este că admiră un mozaic, așa cum bine observa Mihai Eminescu (chiar dacă se referea la Pseudokynegeticos, sentimentul este același!) „ … mozaicul e genul acela de pictură care cearcă a imita, prin bucăți de marmură, de peatră colorată, de sticlă sau de lut ars, colorile naturei. La lucrări de o simetrie geometrică, sau unde acele erau menite a fi văzute de departe, bucățile puteau fi mai mari, fără a prezenta ochiului asprimi în trecerile de la umbră la lumină și vice-versa; la picturi însă, menite să fie privite de aproape, bucățile mineralice înfățișau puncte colorate și erau numai de grosimea unui ac. (…) A înfige o singură țintă colorată pe răbdătoarea hârtie nu e nimic, dar a le așeza cu acea profunzime cu care o face autorul cărții Pseudokynegeticos cu vremea devin nimicuri foarte grele ⁸.”

Pornim cu sfială „pe Argeș în gios”, având ca fals pretext corespondența literară, și ne oprim la Dunăre, în Călărași. Provenind dintr-o familie cu vaste proprietăți în Bărăgan, Alexandru Odobescu își petrece copilăria, adolescența și prima tinerețe pe moșia de la Călăreți - Tămădău (județul Călărași), prezentă într-o serie de scrisori datând din 1856. Cităm dintr-una destinată de Ioan Odobescu, tatăl artistului, soției sale, Catinca.

„Eu, precum ți-am scris și vineri, am ajuns cu Alexandru la Călăreți, unde am găsit totul bine. Având și puțină treabă și văzând că lui Alexandru îi place, am hotărât să sărbătorim aici pe Sfântul Constantin. De aceea trimit un om să aducă această scrisoare la poștă și să ne aducă de acolo tot ce găsește din partea voastră. ⁹(…)”

Că amintirile, impresiile copilăriei petrecute în Călăreți au rămas vii în sufletul lui Odobescu, stau dovadă scrisorile adresate mamei, dar mai ales capitolul vibrând de poezie, dedicat Bărăganului, din Pseudokinegeticos.

„Dar însă, și eu am crescut pe câmpul Bărăganului! Et in Arcadia ego! Și eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat și cu capul ațintit la pază acele șesuri fără margine, prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare și le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăți cu mii de minerale, în palate cu mii de încântări. Din copilărie și eu am trăit cu tămădăienii, vânători de dropii din baștină, cari neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan pitulați în căruțele lor acoperite cu covergi de rogojină și, mânând în pas alene gloabele lor de călușei, au dat roată, ore, zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi - cărora ei le zic mitropoliți - sau când aceștia, primăvara se întețesc în lupte amoroase, sau când toamna, ei duc turmele de pui să pască pe țarinile înțelenite ¹⁰.”

„Umbra” lui Odobescu la Călărași, pentru a menține parafrazele, se arată, mai întâi, în denumirea omonimă a unei comune (fără a avea însă legătură cu omul de cultură, dar despre care, pentru a ilustra procedeele revelate aici, menționăm că păstrează vestigii ale unei așezări din eneolitic, atribuite culturii Gumelnița). De dragul călătoriei literare, trebuie menționată și „Biblioteca Județeană Alexandru Odobescu”, instituție ce a primit numele eruditului om de cultură în 1993 și care, în prezent, se bucură de dotări de ultimă oră: tablă interactivă, imprimante 3D, ochelari VR, scaner 3D și laptopuri: SMART LAB, și multe, multe cărți care invită la tot atâtea călătorii interesante.

„Călătorului îi șade bine cu drumul” ne arată, fără echivoc, o bine-cunoscută vorbă românească, însă drumul nostru prin însemnările de călătorie și prin epistolele semnate de Alexandru Odobescu, se oprește aici. Călătoria, desigur, continuă pe alte meleaguri literare ce-și așteaptă cuminți rândul.

Referințe

¹ Șerban Geo - Al. Odobescu epistoler în, Alexandru Odobescu - Biblioteca critică, Editura Eminescu, București, 1976, pag. 153

² Ibidem

³ Manolescu Nicolae - Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, Editura Minerva, București, 1976, pag 10

⁴ Pagini regăsite - Alexandru Odobescu, Editura pentru Literatură, București, 1965, pag 65

⁵ Odobescu Alexandru - Note de călătorie, Editura Sport - Turism, București, 1981, pag. 46

⁶ Ibidem, pag 56

⁷ Ibidem, pag 57

⁸ Eminescu Mihai, Pseudokynegeticos în Alexandru Odobescu - Biblioteca critică, Editura Eminescu, București, 1976, pag 38

⁹ Pagini regăsite - Alexandru Odobescu, Editura pentru Literatură, București, 1965, pag 229

¹⁰ Apud Călinescu George - Alexandru Odobescu în - Biblioteca critică, Editura Eminescu, București, 1976, pag.78

Bibliografie

Alexandru Odobescu - Biblioteca critică, Editura Eminescu, București, 1976;

Alexandru Odobescu - Note de călătorie, Editura Sport - Turism, București, 1981;

Nicolae Manolescu - Introducere în opera lui Alexandru Odobescu, Editura Minerva, București, 1976

Pagini regăsite - Alexandru Odobescu, Editura pentru Literatură, București, 1965;