Orice eveniment istoric este analizat de mulţi specialişti şi astfel apar multe teorii zise ştiinţifice, multe fiind susţinute şi din motive patriotice. Există credinţa că la 22 iunie 1941 trupele Armatei Roşii n-au fost dotate cu armament modern şi în cantităţi suficiente pentru a face faţă valurilor de militari germani ce forţau graniţele parţial fortificate. Teoria superiorităţii armelor germane se potriveşte perfect pentru a demonstra fragilitatea unui organism ostăşesc terorizat de poliţia politică şi de ofiţeri ce nu aveau prea multe studii şi erau dornici să avanseze cu orice preţ într-un sistem în care era foarte rău să fii jos. Oare chiar să fie adevărat că Iosif Vissarionovici Stalin nu şi-a dotat militarii pe care i-a mobilizat pentru uriaşa confruntare ideologică?

Datele publicate de către istoricii din spaţiul rusesc vin să infirme orice credinţă despre o oştire depăşită. Infanteria a primit puştile de încredere Mosin-Nagant din diferite variante şi cartuşele de calibrul 7,62 mm erau testate în condiţiile dure ale primei conflagraţii mondiale. Armamentul automat era însă la mare căutare pentru că şi moartea trebuia să fie adaptată revoluţiei industriale. Au fost livrate din belşug automate, puşti-mitraliere şi mitraliere, dar acestea aveau dezavantajul că nu puteau să lovească ţintele adăpostite. Era nevoie ca infanteria să primească şi alte categorii de mijloace de nimicire, industria constructoare de maşini având mulţi proiectanţi cu idei devastatoare.

Artileria era însă categoria de armă cu o mare putere de distrugere şi Stalin a dezvoltat în mod special industria constructoare de maşini pentru a avea capacităţi de producţie deosebite. Infanteria sovietică urma să descopere inamici în tranşee şi era necesară o dotare cu guri de foc cu tragere curbă. Piesele clasice, chiar tunurile pentru însoţirea infanteriei, erau utile, dar aveau dimensiuni prea mari pentru a fi împinse în poziţii avansate, mai ales că pentru manevrare şi pentru aducerea muniţiilor aveau nevoie de tracţiune motorizată sau cu cai. Miniaturizarea era obligatorie. O invenţie din Franţa capitalistă a atras atenţia factorilor de conducere de la Moscova şi aruncătorul de mine a început să fie livrat în cantităţi industriale. Erau disponibile la 1 iunie 1941 36.300 de aruncătoare de calibrul 50 mm, uşor de adus până în primele tranşee şi un duşman periculos pentru mitraliere. Totuşi, puterea de foc îi era limitată şi au fost adăugate 14.500 de calibrul 82 mm, capabile să atace fortificaţiile uşoare de campanie şi să execute baraje de foc împotriva infanteriei. Au fost proiectate să poată lansa proiectilele asemănătoare din dotarea forţelor inamice, dar muniţiile sovietice nu se potriveau pentru aruncătoarele străine. Lovirea unor cazemate din lemn, a unor maşini blindate sau a tunurilor inamice avansate erau misiuni ce puteau fi încredinţate unor arme de calibrul 107 mm şi erau disponibile 1.309 piese. Erau sprijinite de cele 3.617 de calibrul 120 mm, bombele de 16 kg fiind devastatoare din cauza cantităţii mari de explozibil. O singură gură de foc putea să lanseze câte 10 lovituri pe minut şi se înţelege de ce s-a acordat o atenţie deosebită industriei chimice în cadrul economiei de tip stalinist.

Dotarea unei divizii de infanterie la nivelul anului 1941 implica utilizarea a 54 de aruncătoare de calibrul 82 mm şi a 12 de 120 mm, ceea ce însemna că se puteau forma 301 de mari unităţi înzestrate cu un mijloc uimitor de distrugere. Capabil să lanseze un număr mare de bombe într-un timp scurt şi din poziţii adăpostite, a fost un coşmar pentru militarii inamici. A fost copiat de industria românească de armament, dar producţia a fost prea mică în raport cu necesităţile frontului. Dacă se adaugă cele de calibrul 107, Iosif Stalin putea să se laude că a pregătit armament pentru 410 divizii. Aruncătoarele de mine de 50 mm ajungeau pentru 432.

Este mai mult decât evident că Armata Roşie a primit tehnică de luptă modernă din belşug şi că n-a existat o lipsă de interes din partea conducerii de la Kremlin pentru producţia de tehnică specială. Iosif Stalin a fost acuzat de politruci că n-a făcut totul pentru oştire, dar datele arhivelor şi informaţiile publicate de germani despre ceea ce au capturat în regiunile de graniţă demonstrează că liderul sovietic poate să fie acuzat de multe nenorociri şi numai cea despre înarmare trebuie eliminată. Chiar se poate spune că au fost prea multe arme pentru efectivele mobilizate. Dacă se ţine cont că un organism militar este exact precum dinţii rechinului, unităţile care erau în curs de formare puteau să efectueze instrucţia cu un număr limitat de arme şi dotarea urma să fie făcută în timp.

S-a scris că Iosif Stalin n-a crezut că Hitler a dat ordinul de atac pentru 22 iunie 1941 şi această atitudine ar fi fost una absolut normală pentru un om care ştia ce dotare a trimis propriilor trupe şi ce avea inamicul, mai ales pe flancurile finlandez şi românesc. Supărarea era amplificată şi de faptul că toate calculele strategice i-au fost date peste cap de ofensiva începută fără o pregătire serioasă în ceea ce priveşte efectivele şi, mai ales, rezervele de arme şi muniţii. Amplasarea marilor unităţi sovietice a fost făcută numai pentru acţiuni ofensive şi a fost imposibilă modificarea dispozitivului pe baza unor ordine ce veneau de la Moscova, Dacă mai veneau.

Armele săracului au continuat să fie produse şi după 22 iunie 1941 în cantităţi copleşitoare pentru industria Axei. Lupta era pierdută la acest capitol al înzestrării şi decalajul a fost amplificat de apariţia aruncătorului de calibrul 160 mm. Uniunea Sovietică n-a dus niciodată lipsă de armament, ci a suferit de existenţa a prea mult.

Sursă imagine: Picryl