Europa occidentală părea la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor un adevărat paradis în raport cu ceea ce se întâmplase în deceniile trecute. Fabricile produceau din ce în ce mai mult şi utilajele începeau să uşureze munca angajaţilor. Modernizarea începea să ducă la limitarea poluării prin introducerea electricităţii, energia electronilor aducând lumina la serviciu, în case şi pe străzi. Nici transportul nu mai era ca odinioară şi trăsurile cu cai începeau să fie înlocuite de tramvaie şi chiar de metrou. Mirosul clasic de bălegar începea să fie îndepărtat. Animalele nu mai aveau ce să caute în marile centre urbane, mâncarea fiind adusă de la mari distanţe cu trenurile şi vapoarele. O adevărată revoluţie se întâmplă în arhitectură şi o epocă palaţială devine universală. Clădiri înalte şi elegante sunt ridicate ca semn al prosperităţii în întreaga Europă. Oradea şi Timişoara sunt numai două centre urbane ce devin bijuterii arhitecturale. România, stat tânăr conectat la modelul francez, importă ideea şi înfloresc oraşele Bucureşti şi Iaşi. Cele două capitale se respectau, statul şi particularii fiind la întrecere să ridice sedii de instituţii sau locuinţe somptuoase.

Chiar dacă nu toată populaţia resimţea îmbunătăţirile aduse de dezvoltarea economică, nivelul de trai era în creştere şi mortalitatea a început să scadă datorită progreselor din medicină. Au fost descoperite proprietăţile apelor vindecătoare şi Băile Herculane au cunoscut o epocă de înflorire în timpul împăratului Franz Iosif. Alimentaţia a început să limiteze efectele bolilor de nutriţie precum pelagra şi scorbutul, mai puţin în spaţiul românesc unde se păstra un stil de trai foarte conservator şi autorităţile au ştiut să aplice bine principiul acumulării primitive de capital.

A început să se dezvolte şi turismul spre centrele unde timpul putea să fie petrecut în mod plăcut, industria loisir-ului ducând la apariţia unei epoci de înflorire a teatrelor, clădirile luxoase fiind o atracţie pentru cei ce apreciau cultura. Cum totul înseamnă bani şi oamenii sunt jucăuşi, a fost dezvoltată şi lumea cazinourilor, marile averi dispărând peste noapte în localurile ce adormeau atenţia şi raţiunea.

Călătorii erau atraşi şi de expoziţiile universale, ocazii minunate pentru a vedea creaţiile fabricilor în care trudeau milioane de muncitori ce puneau în metal sau alte materiale proiectele inginerilor din ce în ce mai instruiţi teoretic. Maşinile impresionau prin dimensiuni şi firmele din industria grea se întreceau să uimească publicul şi, mai ales, clienţii cu dare de mână. Automobile, locomotive şi tunuri dominau spaţiile expoziţionale. Oameni veseli le priveau şi timpul trecea repede şi în mod plăcut.

Fiinţa umană a fost definită drept inteligentă, dar are obiceiul să strice tot ce înseamnă fericire pentru a vedea nenorociri şi sânge. Piesele de artilerie ce păreau nişte jucării nevinovate din metal anunţau o epocă de distrugeri şi dezastre în care bărbaţii paşnici urmau să fie sfârtecaţi de schijele colţuroase. Inginerii şi politicienii făceau eforturi deosebite să obţină din oţel cele mai ucigătoare proiectile împotriva corpului uman. Simţeau o mare plăcere atunci când aflau că obuzul se sparge în cât mai multe fragmente sau transportă mai multe gloanţe sub formă de şrapnel. Armele expuse publicului erau dublate de cele testate în secret şi păstrate departe de ochii inamicului. Franţa ascundea tunul de calibrul 75 mm model 1897, revoluţionar prin numărul de proiectile trase pe minut şi prin frâna de recul ce permitea un tir mult mai precis decât cel al modelelor germane. Trimiterea spre ţintă a unor dispozitive explozive de circa 6 kg nu mai era ceva spectaculos şi arsenalele lucrau intens pentru obţinerea armei supreme. Cele mai luminate minţi ale epocii cercetau oţeluri rezistente şi explozibilii cei mai puternici. Tunurile navale impresionau prin puterea de distrugere şi o adevărată revoluţie au făcut cele de calibrul 305 mm Model X instalate pe cuirasatele britanice începând cu legendarul Dreadnought. Arma fusese testată pe nave din clasa Lord Nelson, dar sporirea numărului de la bord şi modul de dispunere au schimbat definitiv proiectarea navală. Obuzul de 386 kg putea să genereze scufundarea oricărui vapor militar din epocă şi toate cuirasatele au devenit brusc învechite. Nu se putea să nu se declanşeze o adevărată cursă a înarmărilor după 1906.

Industria metalurgică a găsit metal pentru muniţii şi pentru vapoare, indiferent de cerere şi costuri. Popoarele priveau cu plăcere coşurile fumegânde ale fabricilor pentru că ofereau locuri de muncă, dar nici nu bănuiau ce forţe nimicitoare sunt asamblate dincolo de zidurile cenuşii. Tunurile navale au ajuns şi pe uscat prin montarea pe vagoane speciale şi astfel mobilitatea artileriei grele a crescut. Cel puţin trei tunuri de 305 mm au fost aduse de forţele britanice pentru pisarea poziţiilor germane din Belgia. Franţa a avut guri de foc de acelaşi calibru Model 1906 şi proiectilele explozive de 308 kg puteau ajunge să distrugă clădiri la peste 20 km.

Orice epocă frumoasă ascunde în adâncuri seminţele nenorocirii şi acestea sunt îngrijite de către politicieni, militari şi savanţi de renume. Omul n-a putut evolua spre limitarea răutăţii ce caracterizează specia din cele mai vechi timpuri.

Sursă imagine: History Collection