Închisoarea Pitești este considerată o insulă a ororii absolute fără egal în întreaga geografie penitenciară comunistă. A fost construită între cele două războaie, iar ceea ce s-a întâmplat aici între 1949 – 1952 merită un loc aparte în istoricul ororilor concentraționare ale secolului trecut. La 6 decembrie 1949 a început, la Pitești, un experiment de “reeducare” al cărui scop era distrugerea psihică a individului. Acest experiment a ținut până în august 1952, extinzându-se și la alte închisori din România, însă a fost acoperit de tăcere, din două motive. În primul rând, cenzura oficială a funcționat într-o manieră drastică și al doilea rând victimele reeducări au fost nevoite să devină la rândul lor, călăi, deci toată lumea a fost tortuată și toată lumea a torturat. Fenomenul Piteștia fost stopat în 1951, imediat după înlăturarea de la conducerea Partidului Comunist Român a conducătorilor extremiști: Ana Pauker, Teohari Georgescu și Vasile Luka. Locul în care a fost construită închisoarea Pitești a fost ales strategic, aceasta fiind situată în afara orașului, în partea de nord-vest, departe de orice altă locuință și oferea un mediu foarte prielnic pentru schingiuiri, durerea oprindu-se între zidurile închisorii. Închisoarea a devenit locul în care studenții arestați au fost supuși experimentlor prin tortură. Studenții erau împărțiți în patru categorii: în prima categorie se aflau cei reținuți fără sentință judecătorească, în cea de-a doua categorie se încadrau cei arestați pentru delicte minore: favorizare, simplă suspiciune, nedenunțare, pedepsele fiind între trei și cinci ani închisoare corecțională. A treia categorie era formată din studenții condamnați având o oarecare justificare juridică, încadrat în delictul de “uneltire împotriva ordinii sociale”, iar pedepsele lor se încadrau între opt și cincisprezece ani de temniță grea. Majoritatea studenților de la Închisoarea Pitești se încadrau în această categorie. În ultima categorie se aflau cei condamnați de la zece până la douăzeci și cinci de ani de muncă zilnică: pesonalități din lumea studențească cu o puternică influență asupra celor din jur, șefi de grupuri. Impărțirea pe categorii avea scopul de a-i izola pe șefi de categoriile minore, care deveneau astfel susceptibile de a ceda presiunilor. Pentru a îngreuna și mai mult viața deținuților au fost interzise, începând cu 1949 pachetele cu alimente și corespondența cu familia, iar teroarea gardienilor s-a accentuat. Schingiuirile în beciul închisorii au devenit frecvente, iar cel mai adesea motivele erau inventate. Amenințările, vizitele dese ale directorului și ale ofițerilor politici prin celule, perchezițiile inopinante indiferent de oră, interzicerea activităților de orice natură sub presiunea pedepselor, au fost semnele torturilor și a chinurilor ce se vor răsfrânge asupra deținuților.

Reeducarea avea patru faze: prima se numea demascarea externă, iar aici deținutul trebuia să își arate loialitatea față de partid, spunând tot ce ascunsese la anchetele de la Securitate, denunțând toate legăturile pe care le avea în afara închisorii. Rezultatele acestor demascări erau înaintate Ministerului de Interne, iar declarațiile erau realizate verbal, adesea sub schingiuire, iar apoi scrise pe o placă de săpun, verificate de cineva din comitetul de reeducare, trecute pe hârtie, semnate de declarant și trimise la Ministerul de Interne.

În a doua fază, demascarea internă, studentul schingiuit trebuia să-i demaște pe cei care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii: fie ceilalți deținuți, fie din administrația închisorii (un milițian care îl favorizase în timpul executării pedepsei). Securității îi era în acest fel ușor să opereze arestări în afara închisorii și să elimine elementele mai blânde din aparatul de conducere al închisorii. Faza a treia, demascarea morală publică, îl obligă pe deținut să renunțe la tot ce are mai sfânt: familia, Dumnezeu (dacă este credincios), prietenii. Este atent analizat trecutul fiecărui deținut și se creează cele mai sumbre versiuni. Tatăl este privit drept un escroc, un bandit. Cum printre deținuți se aflau băieți de la țară și implicit fii de preot, aceștia din urmă sunt puși să își acuze părinții pe nedrept. Tot în această etapă este aplicată și umilirea publică, deținuții fiind siliți să denunțe toate convingerile, ideile și valorile personale. Deținuții credincioși aveau de-a face cu mintea și imaginația bolnavă a lui Eugen Țurcanu. Aceștia fie erau îmbrăcați ca Iisus Hristos, iar ceilalți erau siliți să-l insulte, fie erau “botezați” în fiecare dimineață: erau scufundați cu capul în găleata cu urină, iar acest ritual dura până când apa făcea bulbuci. Studenții în teologie erau forțați să oficieze slujbe, în special în săptămâna Paștelui și-n noaptea Învierii, însă elementele religioase erau batjocorite de Țurcanu.

Ultima fază, cea de-a patra, constă în constrângerea și obligarea reeducatului de a conduce procesul de reeducare al prietenului sau colegului său, schinguindu-l cu mâinile lui și, devenind astfel, la rândul său, călău. Putem observa astfel, cum cheia reușitei este tortura. Confesiunile sunt adesea interupte de tortură. Era inevitabil să scapi de a fi torturat, indiferent cât de multe infamii ai fi inventat, deoarece pentru Eugen Țurcanu, cel care conducea procesul de re-educare, confesiunile și infamiile nu erau niciodată mulțumitoare și puternic argumentate. Puterea lui Țurcanu era nelimitată și creștea pe măsură ce vedea neputința victimelor. În închisoarea de la Pitești, acesta dispunea de puteri discreționare. Toți studenții erau obligați să i se adreseze cu “dumneavoastră”, în timp ce el folosea apelative batjocoritoare. La scurt timp de la începutul experimentului, acesta își alcătuiește echipe mici de reeducare, ce acționează în diverse celule, în timp ce el se plimba în inspecție. Pe măsură ce creștea numărul reeducaților, Țurcanu se simțea mai tare, iar această putere îl controla, el chinuia și mai mult oamenii, îi schinguia, dar și ucidea cu mâinile lui. Eugen Țurcanu a fost coordonat de Iosif Nemeș și Ion Marina (reprezentanții Securității), iar acțiunile sale au fost susținute de administrația penitenciarului, condus la acea vreme de Alexandru Dumitrescu. Începând cu anul 1951 a fost tranferat la penitenciarul din Gherla, unde a remarcat că și-a pierdut din autoritate în fața lui Popa Țanu, iar în urma transferului la Jilava de la sfârșitul anului a înțeles situația delicată în care se afla. Între 1952 și 1954 a fost supus unor lungi anchete, însă în tot acest timp a afirmat doar faptul că a urmat indicațiile primite din partea reprezentanților Securității și a acționat în folosul regimului comunist.

Cel mai facil serviciu pe care îl puteai obține era doar scurtarea duratei schingiurii. Spre exemplu, au existat studenți torturați continuu două luni de zile, în timp ce au existat și studenți cooperanți, torturați doar o săptămână. Tortura nu se limita doar la bătăi. Oamenii erau puși la rotativă, li se răsuceau mâinile, erau bătuți la tălpi atât de tare încât nu mai puteau pune piciorul pe pământ. Cel mai cumplit era însă era faptul că pe parcursul reeducări erai în celulă cu anchetatorul, fapt ce nu îți oferea nici o clipă liniște. Noaptea puteai dormi doar pe spate, cu mâinile întinse deasupra păturii și complet dezbrăcat.Dacă încercai să te miști sau să te întorci, erai lovit direct în cap cu bâta de un reeducator care se afla pe planton. Poate cea mai groaznică dintre torturi implica arderea corpului cu țigara și au existat deținuți cărora li s-au necrozat fesele, iar carnea le-a căzut. Dacă ne întrebăm de ce studenții de la Pitești nu se sinucideau, pentru a nu fi nevoiți să suporte acest infern, răspunsul este simplu: sinuciderea era imposibilă, deoarece în celule nu existau obiecte metalice, iar mâncarea erau obligați să o mănânce cu gura. Tacâmurile erau un lux și se ofereau doar reeducaților transformați în torționari. Cu toate acestea, nemaiputând suporta suferința și umilințele, unii studenți au încercat să se sinucidă, fie prin zrobirea capului de pereți, fie prin încercarea de a-și sfâșia arterele cu dinții. Dacă sinuciderile erau complet interzise, uciderea studenților era la ordinea zilei. În închisoarea Pitești au murit, ca urmare a torturilor, între 100 și 200 de deținuți, însă nu se știe cu exactitate până în prezent numărul total al acestora. Cauza reală a morții era falsifiată în certificatul de deces, pentru a nu exista dovezi. După reeducare, majoritatea studenților erau trimiși la Canalul Dunăre – Marea Neagră, Gherla, Ocnele Mari sau Târgu Ocna întrucât penitenciarul Pitești era o selecție preliminară pentru lagărele de muncă.

Sfârșitul chinurilor de la închisoarea Pitești a avut loc în anul 1952, atunci când conducătorul țării, Gheorghe Gheorghiu Dej a intentat procese împotriva membrilor ODCC, care au fost judecați în secret pentru abuzuri și condamnați la moarte în urma unui proces defășurat cu ușile închise. Eugen Țurcanu a fost declarat responsabil pentru uciderea a treizeci de deținuți și pentru abuzurile exercitate asupra a altor 780. Deși a fost executat în anul 1954, moartea lui Eugen Țurcanu a fost înregistrată la starea civilă abia în anul 1962. Ca urmare a Decretului de amnistie din anul 1964, la Pitești au continuat să fie aduși deținuți ce erau opozanți ai regimului comunist și erau reținuți pretextul unor condamnări pentru infracțiuni de drept comun. Abia în anul 1977, în urma presiunilor Occidentului, penitenciarul Pitești a fost definitiv închis, în sediul ei fiind mutat Trustul de Construcții Industriale Pitești. La începutul anilor '80, pe o treime din suprafața curții penitenciarului au fost construite blocuri de locuințe. După prăbușirea regimului comunist, închisoarea era abandonată și se afla în ruină, fiind vândută unei firme de construcții. În amintirea tuturor suferințelor trăite între aceste ziduri, în curtea fostei închisori a fost amenajat un cimitir simbolic unde au fost aduse zeci de cruci din toată țara, donate în memoria celor care au murit aici sau după ce au ieșit din “experimentul Pitești”. În prezent mai există doar o parte a zidului care înconjura penitenciarul Pitești și s-a construit un memorial în fața intrării închisorii.

Bibliografie

Bacu, D., Pitești, Centru de reeducare studențească, Madrid, 1963

Ierunca,V., Fenomenul Pitești, Ed. Humanitas, București, 2013

Mureșan A., Pitești. Cronica unei sinucideri asistate – Institutul de investigare a crimelor comunismului în România, Editura Polirom, 2007

Închisoarea Pitești, disponibil online la adresa Inchisoarea Pitesti (crestinortodox.ro), accesat la 19.05.2021

Pitești: Genocidul Sufletelor, disponibil online la adresa Piteşti: Genocidul sufletelor – Evenimentul Zilei (evz.ro), accesat la 19.05.2021

Pe urmele durerii: fosta închisoare Piteşti, locul unde tortura a ajuns obiect de studiu, disponibil online la adresa Pe urmele durerii: fosta închisoare Piteşti, locul unde tortura a ajuns obiect de studiu | adevarul.ro, accesat la 19.05.2021

Memorialul Inchisoarea Pitesti (pitestiprison.org)

Sursă imagine: VICE