Se tot scrie despre fenomenul început prin prăbuşirea bursei din New York şi omenirea a cunoscut un adevărat marasm după 1929 şi n-a mai ieşit din această stare tensionată de falimente şi şomaj până la declanşarea războiului mondial. Oare să fie adevărat? A fost o decădere serioasă? Realitatea a fost cu totul diferită de cea creionată de specialişti şi decada a fost dominată de construcţiile de maşini de dimensiuni din ce în ce mai mari, ceea ce însemna ridicarea de noi fabrici şi consumuri uriaşe de energie şi metale greu de smuls din rocă. Simbolul perioadei interbelice a rămas tunul greu naval şi amiralii visau mereu la cel mai puternic şi precis. SUA a început producţia de piese de calibrul 406 mm şi acestea aveau o masă de 97 t. Marea Britanie s-a oprit din cauze tehnice la calibrul 356 mm şi o masă de 80 t. Tunurile germane pentru cuirasatul Bismarck ajungeau la 111 t cu mecanismul special de încărcare. Erau adevărate monumente ale tehnicii de distrugere şi erau foarte greu de produs pentru că ţevile lungi erau realizate din oţel înalt aliat şi trebuia să reziste la încărcăturile de pulbere de propulsie din ce în ce mai puternice. Uzinele erau obligate să livreze şi proiectile pe măsură şi cele americane aveau o masă de 1.225 kg de metal special pentru a trece prin cuirasele groase. Scufundarea cuirasatului Kirishima, modernizat în perioada interbelică, demonstrează forţa artileriei navale. AU fost necesare numai nouă lovituri la ţintă şi un simbol al flotei nipone a devenit legendă. Germania a început să se antreneze cu tunuri de calibrul 280 mm pentru a forma specialiştii pentru piesele de calibru 380 mm şi acestea aveau proiectile de 800 kg. Duelul cu HMS Hood din 1941 a demonstrat că o singură lovitură bine plasată poate să transforme un vapor militar în simplă amintire în câteva clipe. Arsenalele britanice lucrau intens să livreze lovituri cu o masă de 721 kg. Se vede clar că metalurgiştii nu duceau lipsă de comenzi, mai ales că aveau cerere şi pentru completarea stocurilor pentru gurile de foc mai vechi. Astfel, un tun britanic de calibrul 406 mm putea să lanseze spre ţintă un proiectil de 929 kg.

Industria chimică nu şoma în epocă şi încerca să vândă militarilor explozibili cât mai puternici. Tunul britanic de 406 mm trebuia să fie aprovizionat de fiecare dată cu o încărcătură de 245,5 kg pentru a putea să tragă eficient. Cele de pe Clasa King George V aveau nevoie de 153,4 kg şi un proiectil lansat precis a străpuns fatal bordul cuirasatului Bismarck în scurta confruntare în care a dispărut HMS Hood. Tunul american Mark 6 folosea încărcături explozive de 247 kg. Viteza iniţială este fundamentală pentru a asigura forţa de pătrundere, dar proiectilul trebuia să aibă şi un exploziv special pentru a genera o distrugere în interiorul ţintei. Erau suficiente numai 18,4 kg, dar obiectivele de pe ţărm aveau rezervate aproape 70 kg.

Astfel de tunuri grele erau adevărate bijuterii prin costurile pe care le generau, mai ales că implicau şi construirea unor nave care să le suporte masa şi, mai ales, şocurile generate în timpul tragerilor. Cuirasatele britanice din Clasa Nelson nu puteau utiliza întreaga forţă a artileriei de la bord din cauza vibraţiilor induse în întreaga structură de rezistenţă. Lupta pentru hegemonie mondială nu cunoştea însă limite şi milă pentru cei învinşi. Japonia, dornică să obţină supremaţia navală cel puţin în vestul Oceanului Pacific, a trecut la dezvoltarea cuirasatelor din Clasa Yamato. Totul era uriaş la bordul noilor nave şi a fost necesară realizarea unui nou doc pentru construcţia metalică şi totul în mare secret. Tunul de calibrul 457 mm era chiar visul unui amiral dornic de putere, dar avea cusurul că era prea dificil de asamblat. Merita toţi banii investiţi şi în decembrie 1941 Yamato a fost comisionat. Era înzestrat cu nouă guri principale de foc şi fiecare avea nevoie de un proiectil perforant cu o masă de 1.460 kg şi care necesita 360 kg de explozibil pentru propulsie. Nu s-a făcut nici cea mai mică economie pentru a se obţine cel mai puternic tun din Al Doilea Război Mondial şi o confruntare directă cu un astfel de gigant n-ar fi fost de dorit pentru marinarii de pe cuirasatele americane. Proiectilele de 406 mm erau periculoase, dar armura japoneză avea grosimi nebănuite. Armamentul artileristic era prea complicat şi au fost finisate numai două cuirasate din cele patru programate, materialele economisite fiind dirijate spre alte categorii de vapoare militare mai utile. O uriaşă carenă a fost transformată în portavionul Shinano, cel mai mare purtător de aparate de zbor, dar cariera acestuia n-a fost de lungă durată.

O copie la scară redusă a marilor nave blindate era reprezentată de crucişătoarele grele, cele ce puteau să execute misiuni la mare distanţă de bazele proprii şi să lupte contra vapoarelor asemănătoare sau împotriva celor din categoriile distrugător şi crucişător uşor. Erau capabile să atace şi cuirasate, dar acţiunea trebuia să se desfăşoare în mare viteză şi în colaborare cu alte categorii de nave de luptă. Perioada interbelică a adus o adevărată dragoste mistică pentru tunurile de calibrul 203 mm şi fiecare mare putere a cerut arsenalelor să fabrice noi şi noi piese. Erau prea greu de produs şi Uniunea Sovietică a trebuit să se mulţumească numai cu piese de calibrele 180 şi 152 mm. Inginerii sovietici au avut şi aşa probleme insurmontabile şi au fost obligaţi să caute sprijin în lumea capitalistă, acesta venind tocmai din partea Italiei. US Navy a cerut fonduri pentru o întreagă serie de crucişătoare grele şi fiecare avea nouă tunuri la bord. Un singur proiectil avea 118 kg şi necesita 40,8 kg de pulbere propulsivă. Explozibilii navali erau printre cei mai puternici din lume pentru a asigura o viteză iniţială cât mai mare obuzelor perforante şi costurile creşteau direct proporţional cu cererile amiralilor.

Acestea sunt numai câteva exemple despre ceea ce pregăteau arsenalele epocii în era în care se vorbea mereu despre recesiune şi scăderea nivelului de trai. Se poate spune totuşi că erau prea puţine piese de artilerie pentru a afecta economia la nivel planetar, dar tunurile principale erau întotdeauna dublate de cele din cadrul artileriei secundare, cea care putea să atace şi ţinte aeriene. SUA a avut mereu oameni practici şi a ales să doteze vapoarele cu guri de foc de calibrul 127 mm şi Modelul 12 putea să atace ţintele cu proiectile de 25 kg. Era ceva mai mult decât cele 23 kg de la piesele asemănătoare nipone, cele ce aveau nevoie de 7,7 kg de explozibil de propulsie pentru a atinge performanţele stabilite prin calcule teoretice.

Autorităţile de la Bucureşti au visat în perioada interbelică să achiziţioneze un crucişător uşor cu piese de calibrul 150 mm, dar n-au fost fonduri suficiente pentru o astfel de achiziţie de lux. Este evident că navele din categoriile crucişător greu şi cuirasat erau de neatins pentru marinarii români. Este interesant că astfel de construcţii nu sunt nici astăzi complet depăşite, dar ţara carpatică nu are sume de bani pentru achiziţii serioase.

Revenind la perioada interbelică, se poate observa foarte repede că nu prea a fost criză în domeniul construcţiilor de maşini speciale şi fabricile gemeau de comenzi din partea statelor. Totuşi, istoricii şi economiştii repetă la infinit că a fost recesiune din vina sistemului capitalist de producţie. Nu cumva aceste cheltuieli militare deosebite au fost ca un fel de găuri negre pentru bugetele statelor? Este evident că orientarea uzinelor spre producţia de nimicire nu putea să aducă o creştere a nivelului de trai pentru populaţie. Locuitorii planetei aşteptau de la elitele conducătoare soluţii pentru creşterea prosperităţii familiilor şi au primit tunuri în loc de unt şi pâine. Acum sunt armate de savanţi care acoperă prin studiile lor presupus ştiinţifice murdăriile comise de conducătorii asasini.

Marea Criză Economică a fost doar o manifestare vizibilă a politicilor militare duse de birocraţii puterilor lumii şi practic un război mondial încă puţin vizibil a început în 1926 prin creşterea cererii de nave de luptă pentru supremaţie mondială. Se poate spune că întâi a apărut războiul şi apoi s-a ivit recesiunea.

Sursă imagine: Bechtel