Cetele prădalnice ale nomazilor asiatici au atins Dunărea în anul 1388 și, urând tot ce înseamnă așezare a sedentarilor, au trecut cursul de apă pentru a obține și mai multă bogăție din jaful ce era permis în numele religiei monoteiste. Cruzimea împotriva altor oameni era amplificată și de ideile religioase, sultanii fiind convinși că trebuie să stăpânească întreaga populație a lumii cunoscute pentru a face pe plac divinității unice. A fost absolut normal să existe războaie sângeroase cu forțele otomane și multe expediții s-au încheiat în sânge prin pădurile și mlaștinile Țării Românești. Totuși, raportul de forțe era defavorabil oștirilor muntene și voievozii au fost obligați să combine tăișul armelor cu abilitățile diplomatice pentru a evita transformarea teritoriului într-o provincie turcească.
Domnitorul Mircea cel Bătrân a reușit să oprească tăvălugul cuceririlor inițiate de temutul Baiazid Trăsnetul, mai ales că statul musulman a primit în anul 1402 o lovitură nimicitoare din partea oștii crudului Timur Lenk în bătălia de la Ankara. Urmașii marelui voievod n-au mai avut parte de un astfel de context internațional favorabil. Mai mult. Obsesia ocupării tronului a generat lupte sângeroase și forțele armate ale Țării Românești au fost măcinate fără urmă de logică. A fost absolut normal ca presiunea otomană să sporească și garnizoanele din Turnu și Giurgiu să fie un permanent pericol pentru cei ce nu plăteau la timp tributul.
Sultanul Murad al II-lea a trecut la cele veșnice în februarie 1451 și a urmat la tron cel ce va rămâne în istorie sub numele de Mehmed al II-lea. Renumit pentru impulsivitate și cruzime, avea deja la urcarea pe tron o faimă de om sângeros. A fost normal ca stăpânitorii țărilor învecinate cu Imperiul otoman să încerce să păstreze relațiile pașnice cu noul conducător și să-l mulțumească prin daruri de preț. Padișahul era obsedat doar de problema cuceririi orașului Constantinopol și se povestește că umbla nopți întregi făcând planuri și imaginând arme pentru străpungerea zidurilor ce rezistaseră la atâtea asalturi otomane. Era o ocazie potrivită pentru a se ajunge la o înțelegere cu cel ce visa la cucerirea Europei creștine în numele unei religii monoteiste.
Țara Românească avea semnate tratate numite capitulații sau ahdname încă din secolul al XIV-lea. Tradiția istorică amintește că ar fi existat un document scris încheiat de voievodul Mircea cel Bătrân cu sultanul Baiazid Trăsnetul prin anul 1393, adică în perioada de dinaintea marilor confruntări militare. Ostilitățile au continuat și a fost absolut normal să fie încheiate noi înțelegeri, ceea ce s-a întâmplat în timpul sultanului Mehmed I Çelebi. Nu se cunoaște exact data, cronologiile din cronicile turcești fiind relative pentru perioada de dinainte de 1420. Actul a fost redactat prin anul 1416 sau 1417 după ce a fost atacată puternic apărarea românească de la Dunăre și padișahul n-a dorit să aibă surprize neplăcute prin codrii întunecați și amenințători.
Capitulațiile au fost redactate după modelul unui contract personal între sultan și domnitor, cu obligații pentru ambele părți. Erau documente reînnoite după dispariția uneia dintre părți sau după un conflict militar, deci aceste acțiuni diplomatice au fost numeroase în perioada medievală.
Cronicarul bizantin Ducas îl descrie pe tânărul sultan în cele mai sumbre culori, obsesia pentru război fiind dominantă. Era absolut normal pentru voievodul Țării Românești să încheie o nouă înțelegere pentru a nu strica tradiția. Era obligatoriu să fie dus tributul în primele luni ani ale anului 1451 și trimișii munteni au sosit cu daruri și cu urări de domnie lungă și fericită pentru noul padișah. Voievodul Vladislav a reușit să obțină încheierea capitulației în cel mai ușor mod posibil. Padișahul nu dorea să strice obiceiul pentru că nu avea nevoie de un nou front cu lumea creștină. Obiectivul principal consta în cucerirea Constantinopolului și, conform legilor războiului, toate resursele urmau să fie concentrate pe o singură direcție. Documentul fundamental pentru relațiile dintre cele două state a fost eliberat de cancelaria sultanală până la 1 mai 1451, dar a fost pierdut undeva în negura trecutului. Domnitorii români au fost prea puțin interesați de problema arhivelor și doar mănăstirile au reușit să păstreze sistematic actele importante.
Bibliografie minimală
Ducas, Istoria turco – bizantină, Editura Academiei, București, 1958.
Bulei, Ion, Scurtă istorie a Românilor, Editura Merona, București, 1996.
Maxim, Mihai, Țările Române și Înalta Poartă, București, 1993.
Sursă imagine: How Stuff Works?