Vestimentația reprezintă un element de ilustrare a modului de conviețuire al persoanelor. Majoritatea femeilor considerau că hainele reprezintă mai mult decât o necesitate și că înfățișează modalitatea ideală prin care își pot arăta bunăstarea.¹

Condiția femeilor din mediul urban diferea în ceea ce privește vestimentația față de situația femeilor din mediul rural. La sate, vestimentația era confecționată în casă. Femeile purtau cămăși de in sau de cânepă, papuci de postav, fuste de șiac, iar pe cap aveau o broboadă de in sau de lână². Existau anumite zone în care se creșteau viermi de mătase, iar în aceste regiuni maramele erau confecționate din borangic³. De asemenea, în mediul rural încă se purta costumul popular, mai ales de către femeile bătrâne, în cadrul unor evenimente, precum mersul la biserică sau la horă. Treptat, hainele realizate în locuințe au început să fie înlocuite cu cele produse în întreprinderi. Vestimentația la sate a început să oscileze între tradiționalism și modernitate, fetele începând să poarte sandale, rochii de stambă înflorate, fuste de stofă, să-și schimbe coafura și să se rujeze, aceste lucruri ducând la indignarea femeilor în vârstă⁴.

În mediul urban, vestimentația era variată și inconsecventă. Doamnele mai în vârstă au preferat să rămână la moda antebelică ce se evidenția prin pantofi de culoare închisă, rochii lungi cu dantelă și pălării împodobite cu multe ornamente⁵. De asemenea, acestea purtau numeroase accesorii, precum inele și brățări de aur.

Femeile mai tinere au îmbrățisat moda occidentală care era mult mai accesibilă. Femeile ce făceau parte din elita societății au optat mai ales pentru moda franțuzească. Pentru ca doamnele să -și poată achiziționa mult mai usor piesele de vestimentație, s-au înființat, în București și în orașele mari din țară, case de modă unde hainele erau realizate la comandă însă din aceste magazine se puteau cumpăra și haine deja confecționate⁶. Din aceste magazine, femeile își puteau cumpăra rochii trei sferturi, pantofi de culoare deschisă și palarii simple. Pantofii aveau toc de 4-5 cm, însă pe lângă aceștia, tinerele au început să poarte și sandale cu ciorapi scurți⁷.

De asemenea, în anotimpul friguros, damele obișnuiau să poarte mansonul din blană de vulpe pentru ca mâinile lor să fie protejate de frig⁸. Unele fete tinere optau să poarte sandale, fuste până la genunchi, bluze chimono, părul tuns scurt a la garcon și uneori chiar și șapcă⁹. Cu toate că stilul vestimentar nou adoptat era mult mai simplu, se păstrau totuși diverse accesorii, precum umbrela, manușile și evantaiul.

Româncele din elita societății au preluat elemente din moda occidentală. După ce a fost creat primul taior de Gabrielle Chanel, această piesă vestimentară a început să fie purtată și în spațiul românesc. De asemenea, pe lângă piese de vestimentație, femeile au preluat din occident și anumite obiceiuri, precum fumatul. Prima doamnă care a realizat această activitate în România a fost Regina Maria¹⁰. De asemenea, Regina Maria a trebuit să-și împrospăteze garderoba în perioada interbelică. Cu ocazia vizitei făcute la Paris în anul 1918, ca mesager al românilor, croitorii din Paris voiau să lucreze pentru regină și să o determine să aleagă numeroase piese vestimentare. Negustorii doreau să obțină notoriotate, motiv pentru care i-au umplut reginei apartamentul de la hotel cu rochii, pălării, pantofi și cele mai recente parfumuri, astfel încât să-i înlocuiască reginei hainele demodate de dinainte de război¹¹.

Cu toate că în perioada interbelică rochiile de seară erau compuse din piese separate prinse între ele care lăsau brațele goale, Regina Maria își alegea ținutele astfel încât piesele de vestimentație să fie în pas cu moda și să-i asigure eleganță și decență. Regina obișnuia să-și descrie ținutele în însemnările sale, aflând astfel faptul că ținuta purtată de regină la deschiderea universității din Cluj la data de 1 februarie 1920 era formată dintr-o “rochie elegantă, dintr-un brocart auriu țesut cu un desen clasic de culoare albastru metalic, care îi dădea aspectul de armură veche. Era croită sub formă de tunică și brodată cu blană albă de sobol. Mânecile și jupa erau de catifea de culoare albastru închis, ca să se armonizeze cu albastrul modelului de pe materialul auriu. Rochia a fost asortată cu o palarie din același material auriu”¹². De asemenea, din însemnările sale aflăm din ce a fost compusă ținuta pe care a purtat-o pe data de 15 octombrie 1922, când a avut loc încoronarea regelui Ferdinand și a reginei Maria ca suverani ai României. Regina a purtat o rochie de culoare roșie-aurie, o mantie de captușea purpurie, iar pe cap un voal auriu ce era strâns pe frunte cu o panglică de aur¹³.

Tot în materie de modă, în anul 1934 la Paris s-a introdus moda unghiior vopsite. Acestea la început erau vopsite în roșu, iar apoi și în alte culori. De asemenea, Anglia a introdus moda unghiilor artificiale care era reprezentată prin faptul că pe unghii se alezau plăci subțiri de aur sau platină împodobite cu diamante și pietre prețioase¹⁴. Aceste elemente ale modei occidentale au fost preluate în scurt timp și de doamnele din elita societății românești.

Un alt element de care femeile țineau cont în perioada interbelică era silueta. Idealul feminin în perioada interbelică era diferit de cel de dinainte de război. Dacă înainte de Primul Război Mondial era preferat modelul feminin cu forme pline, după război se prefera femeia subțire, energică.

Femeile tinere aveau o viață socială dinamică, acestea petreceau câteva zile la malul marii unde se îmbrăcau cu costume din două piese ce lăsau o bună parte a corpului descoperită, devenind astfel ținta ironiilor din partea femeilor în vârstă ce remarcau lipsa de eleganță a tinerelor¹⁵. De asemenea, acestea mergeau iarna la munte unde își petreceau timpul la patinaj sau la schi și unde se îmbrăcau cu haine groase și pantaloni bufanți.

Pe lângă vestimentație, femeile puneau accent și pe obiectele de înfrumusețare precum rujul, rimelul și pudra. Parfumul era folosit de doamne, însă acesta era utilizat în mod diferit în funcție de vârstă. Femeile mai în vârstă obișnuiau să se parfumeze foarte mult, în timp ce domnișoarele foloseau parfumul într-un mod cuantificat. În ceea ce privește podoaba capilară, femeile tinere își țineau părul despletit sau împletit într-o coadă.

De cele mai multe ori doamnele adoptau un stil vestimentar potrivit pentru vârsta lor. La tinerețe femeile se îmbrăcau mult mai lejer, în schimb odată cu înaintarea în vârstă, acestea adoptă un stil auster, sobru. Cu toate acestea existau și excepții, iar unele femei nu se îmbrăcau potrivit pentru vârsta lor. Un astfel de caz este surprins de Marta Bibescu care nota despre soția lui Constantin Argentoianu faptul că: “E o brașoveancă blondă, de un blond vopsit înspăimântător, în nuanța lămâii verzi. Pielea îi face cute pretutindeni, mai ales la ceafă și la bărbie. La încheieturile mâinilor și picioarelor are brățări de grăsime. E îmbrăcată în chip de fetiță model”¹⁶.

Nu doar doamnele care făceau parte din elita societății erau preocupate de moda și de a avea o înfățișare îngrijită, ci și servitoarele doreau să aibă un aspect agreabil. Slujnicile purtau în timpul în care lucrau haine de culoare închisă împreună cu bonete albe și șorț însă, la sfârșit de săptămână, în timpul lor liber, adoptau o vestimentație colorată.

Faptul că femeile au adoptat o nouă modă a adus și reacții defavorabile din partea unor persoane. Revistele din perioada interbelică precizau în diferite articole nemulțumirea oamenilor față de modul în care unele doamne obișnuiau să se îmbrace. Femeile își etalau ținutele în diferite locații, inclusiv când mergeau la biserică, fapt ce nu era pe placul tuturor.

În zonele periferice, femeile nu puneau accent pe modă. Acestea erau preocupate să-și crească copii și să-și întrețină casa. În viața de zi cu zi se îmbrăcau cu rochii din materiale proaste, cum ar fi stamba, iar atunci când erau invitate la anumite evenimente, precum nuntă sau botez, acestea se îmbrăcau cu rochii înflorate, pantofi de piele și broboadă de cașmir¹⁷. Hainele pe care le purtau la evenimente erau păstrate cu grijă, astfel încât să fie în stare bună pentru mult timp.

În unele întreprinderi, în perioada interbelică se foloseau uniforme. Existau fabrici în care patronii introduceau uniforma pentru ca angajații să-și poată proteja propriile haine, însă au fost și situații când uniformele au fost introduse din considerente disciplinare.

În anul 1928 ziarul Bacăul publica, sub titlul Măsuri disciplinare contra personalului C.F.R., un comunicat privind uniformele: “observându-se că parte din personalul feminin C.F.R. lasă mult de dorit atât în ce privește portul, cât și în ce privește purtarea și în afară de serviciu, Secretariatul de Stat C.F.R., spre a pune capăt acestei stări de lucruri îngrijorătoare, a dispus următoarele: până la 15 martie 1928 tot acest personal va fi obligat să aibă șorțuri de serviciu de culoare neagră. De la această dată nici o funcționară nu va mai fi primită la serviciu fără șorț. Se interzic cu desăvârșire fardurile strigătoare, coafurile extravagante și toaletele decoltate, sau prea scurte”¹⁸. Femeile trebuiau să respecte aceste decizii altfel riscau să fie pedepsite cu mutarea disciplinară.

Așadar, moda în perioada interbelică a fost într-o continuă schimbare, iar doamnele au îmbrățisat noile tendințe ce au pătruns și în spațiul românesc.

Referințe

¹ Ioan Scurtu, Istoria civilizației românești. Perioada interbelică (1918-1940), București, Editura Enciclopedică, 2009 , p. 195.

² Ibidem, p. 197.

³ Ibidem

⁴ Ibidem

⁵ Ioan Scurtu, Istoria Românilor, București, Editura Enciclopedica, 2003, p. 165.

⁶ Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), București, Editura Paideia,1999, p. 80.

⁷ Ioan Scurtu, Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, București, Editura Rao, 2001, p. 190.

⁸ Ioan Scurtu, Istoria Românilor, București, Editura Enciclopedica, 2003, p. 166.

⁹ Ibidem

¹⁰ Ioan Scurtu, Istoria civilizației românești. Perioada interbelică (1918-1940), București, Editura Enciclopedică, 2009 , p.201.

¹¹ Ștefania Ciubotaru, Viața cotidiană la curtea regală a României (1914-1947), București, Editura Cartex, 2011, p. 205.

¹² Ibidem, p. 205.

¹³ Ibidem, p. 313.

¹⁴ Ioan Scurtu, Istoria civilizației românești. Perioada interbelică (1918-1940), București, Editura Enciclopedică, 2009, p. 203.

¹⁵ Ioan Scurtu, Istoria Românilor, București, Editura Enciclopedica, 2003, p. 166.

¹⁶ Ioan Scurtu, Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, București, Editura Rao, 2001, p 190.

¹⁷ Ibidem, p. 191.

¹⁸Ioan Scurtu, Istoria civilizației românești. Perioada interbelică (1918-1940), București, Editura Enciclopedică, 2009, p. 205.

Bibliografie

Ciubotaru, Stefania, Viața cotidiană la curtea regală a României(1914-1947), București, Editura Cartex, 2011.

Scurtu, Ioan; Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor in secolul XX (1918-1948), Bucuresti, Editura Paideia, 1999.

Scurtu, Ioan, Istoria civilizatiei romanesti, Perioada interbelica (1918-1940), București, Editura Enciclopedică, 2009.

Scurtu, Ioan, Istoria Românilor, București, Editura Enciclopedica, 2003.

Scurtu, Ioan, Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, București, Editura Rao, 2001.

Sursa imagine: Lviv Center