S-a scris mult despre Marea Criză Economică şi se ştie că a generat falimente, scăderea nivelului de trai şi mult şomaj. A fost o proastă funcţionare a sistemului concurenţial capitalist şi conducătorii epocii nu s-au putut opune unui adevărat tsunami planetar. Au încercat diferite strategii, dar n-au reuşit. Oare totuşi să fie adevărat că nu se putea face ceva? Oare nu cumva mai este ceva ascuns? Studierea datelor publicate demonstrează că statele aveau unele preocupări interesante. Germania dispunea de crucişătorul uşor Karlsruhe şi acesta era proaspăt ieşit din şantierul naval în 6 noiembrie 1929, adică tocmai când era bursa americană în criză. Cele nouă tunuri de calibrul 150 mm erau modeste în cursa înarmărilor mondiale, dar echipajul trebuia antrenat serios, în stil teuton. Prima expediţie a avut loc în perioada mai – decembrie 1930 şi a însemnat o ocolire completă a Africii prin Mediterana. S-a ajuns şi prin America de Sud. A doua croazieră a durat din noiembrie 1931 până în decembrie 1932 şi vaporul militar a trecut prin Canalul Panama, a ocolit America de Sud şi apoi a vizitat portul New York. A treia călătorie a fost şi mai îndrăzneaţă, marinarii fiind plimbaţi în jurul lumii în perioada octombrie 1933 – iunie 1934. S-a ajuns şi în Hawaii, acolo unde se afla principala bază americană din Pacificul Central. Astfel de misiuni erau costisitoare, dar militarii de la bord erau obişnuiţi cu misiuni de durată, pentru viitoarele raiduri. Totuşi, lungile croaziere nu aveau vreo legătură cu apărarea Germaniei, ci se plănuia tot o luptă planetară pentru hegemonie mondială. Chiar dacă flota era redusă în urma tratatelor de pace de la sfârşitul Primului Război Mondial, conducerea de la Berlin era convinsă de puterea industriei grele şi spera să refacă o flotă impresionantă. Chiar liderii republicani trimiteau nave la mare distanţă şi nu ţineau cont de cheltuieli. Achiziţia şi întreţinerea unui astfel de vapor au fost imposibile pentru România interbelică.

Sursă imagine: Wikipedia