Anul 1941 putea să rămână în istorie doar prin crâncenele lupte din Uniunea Sovietică şi prin bombardamentele strategice iniţiate de aviaţia britanică asupra oraşelor germane. Strategii niponi au fost considerat că este timpul potrivit pentru a da o lovitură fatală imperiilor occidentale ce dominau bogăţiile Asiei şi la 7 decembrie a avut loc atacul aerian de la Pearl Harbor. A fost urmat de ofensiva spre sud şi rezistenţa europenilor şi a forţelor americane a început să se prăbuşească precum un castel din cărţi de joc. Succesele uimitoare ale unor trupe nipone destul de firave din punct de vedere numeric au fost puse în contul unui avion de vânătoare şocant de performant şi piloţii aliaţi au ajuns să vadă peste tot numai Mitsubishi A6M Zero. Manevrabil, cu o autonomie sporită şi cu o putere de foc asigurată în special de cele două tunuri de calibrul 20 mm, era un coşmar pentru aviatorii aliaţi. A fost normal să se scrie că aparatele de zbor existente la bazele din Pacific erau complet uzate moral în decembrie 1941.

Istoricii se grăbesc mereu să ajungă la concluzii uşoare şi să obţină o glorie rapidă prin faptul că sunt amintiţi în cărţi sau obţin venituri frumoase din cursurile universitare şi tomurile stufoase. Avionul Zero a devenit o legendă la nivel planetar şi este greu de dat jos de pe piedestal. Oare chiar nu aveau aliaţii ceva performant în arsenal? Foarte criticat a fost modelul Wildcat, principalul aparat de vânătoare din dotarea US Navy. Mereu a fost criticat că era lent şi prea greu, consideraţii care erau absolut corecte. Ofiţerii americani cereau producătorilor maşini capabile să aducă piloţii înapoi la bază chiar dacă avariile produse de gloanţe şi proiectile erau deosebit de grave. Proiectanţii au ales un puternic motor în stea şi au realizat un fuzelaj solid. Piloţii japonezi nu puteau să înţeleagă cum o ţintă făcută ciur continua să zboare şi numai proiectilele de tun trase de la mică distanţă erau capabile să doboare obiectivul periculos de pe cer. Armamentul de la bord compus din patru mitraliere grele de calibrul 12,7 mm era devastator până la 550 mm şi gloanţele erau capabile să străpungă plăci de oţel şi se jucau cu aliajul foarte uşor din aluminiu al avionului Zero. Pilotul asiatic nu avea vreo protecţie asigurată prin blindaj şi doar prin manevrabilitate putea să scape de ploaia de gloanţe grele. Poate ajutau şi rugăciunile spuse-n gând sau cusute pe diferite ţesături. Credinţa însă nu era capabilă de prea multe din moment ce maşina de zbor a fost concepută complet eronat. Proiectanţii au pornit de la motorul disponibil şi acesta avea putere redusă. Trebuia salvată cu orice preţ manevrabilitatea şi inginerii au desenat o structură de rezistenţă cât mai uşoară şi nici duraluminiul învelişului fuzelajului nu ajuta prea mult. Motorul a fost îmbunătăţit în timp, dar masa a fost permanent calculată astfel încât să fie una scăzută. În plus, rezervoarele de combustibil n-au avut autoetanşare şi orice lovitură genera un incendiu devastator. Mai era un mic detaliu pe care chimiştii niponi nu l-au sesizat şi, normal, nu l-au rezolvat până la sfârşitul ostilităţilor. Petrolul obţinut din teritoriile olandeze conţinea multe hidrocarburi gazoase şi acestea nu erau eliminate în timpul rafinării. Riscul de incendiu şi de explozie din cauza inflamabilităţii sporite era prezent în orice clipă şi gloanţele de 12,7 mm erau perfecte pentru a genera catastrofa într-un avion ce abia ajungea la 1.680 kg.

Forţele terestre erau protejate de aparatul P-40 în diferite variante şi armamentul putea să ajungă până la şase mitraliere de calibrul 12,7 mm. Piloţii considerau că sunt prea multe şi avionul este îngreunat. Procedau la demontarea a două piese şi cele rămase erau suficiente pentru distrugerea oricărei ţinte. Renumitul P-51 Mustang folosea acelaşi număr de mitraliere şi s-a descurcat perfect împotriva avioanelor germane protejate cu oţel de calitate.

Cum a fost posibil ca avionul japonez să devină legendar şi cele americane să fie definite drept depăşite? Explicaţia este foarte simplă. Forţele aeriene japoneze au atacat primele şi au reuşit să distrugă un număr important de avioane americane de vânătoare la sol. A fost astfel dereglat întregul dispozitiv de luptă şi în Filipine nu s-a mai putut reface efectivul escadrilelor. A fost normal să fie distruse toate maşinile zburătoare din arhipelag şi aşa s-a ajuns la capitularea trupelor americane din regiune. Avionul Wildcat a avut o altă problemă ce nu ţinea de propriile performanţe: erau prea puţine la bordul unui portavion. Tactica americană prevedea să se acorde importanţă bombardierelor şi torpiloarelor, forţa brută de lovire având prioritate. Un aparat ce putea să ridice mici bombe de o sută de livre nu stârnea interes amiralilor de la Washington. Pierderile în rândurile portavioanelor din Pacific au schimbat modul de utilizare al grupurilor aeriene de la bord, dar s-a dat vina pe avion şi a fost înlocuit cu modele mai puternice. A fost utilizat în continuare pentru protejarea infanteriei marine şi a fost deosebit de periculos în luptele de joasă altitudine.

Este interesant de observat că liderii de la Tokyo au fost deosebit de impresionaţi de modelul care le-a adus supremaţia timp de şase luni pe vaste spaţii din Pacific şi Asia şi producţia a continuat şi chiar a crescut. A fost o adoraţie care a mers până la misticism. Chiar dacă a evoluat în raport cu ceea ce era în 1941, Zero a adus înfrângerea Japoniei pentru că era complet depăşit în raport cu tehnica americană.

Sursa imagine: Wikipedia