Al Doilea Război Mondial a fost o confruntare pe viață și pe moarte pentru hegemonie și forța mașinilor a fost folosită pentru a strivi voința popoarelor condamnate de lideri pe care planeta nu putea să-i mai încapă. Ostilitățile au fost pregătite din timp, dar se consideră ca dată de început ziua de 1 septembrie 1939, atunci când trupele germane au atacat Polonia. Forțele statului nazist au obținut succese uimitoare prin folosirea binomului tanc – avion, ideal pentru realizarea marilor manevre de încercuire în timp cât mai scurt. A fost normal ca termenul de Blitzkrieg să intre în istorie. Chiar dacă fiecare mare putere a avut o industrie dezvoltată și a produs multe tipuri de aparate de zbor, tot cele germane au intrat în legendă și mediul virtual amplifică gloria trecutului.
Adolf Hitler a început să conducă Germania din anul 1933 și un stâlp al puterii a fost reprezentat de industriașii pasionați de tehnică și de afaceri cu statul. Erau loviți de megalomanie și de fanatism politic. Proiectantul Willy Messerschmitt a început destul de timid expansiunea firmei, dar politica de înarmare a fost ocazia perfectă pentru îndeplinirea oricărei fantezii aeronautice. Inventarea modelului monoplan Messerschmitt Bf-109 a însemnat un adevărat salt tehnologic în raport cu ceea ce livrau alte firme și astfel a fost câștigată cursa pentru avionul de vânătoare fundamental din structura Luftwaffe. Rezultatele obținute în Spania au dus la noi comenzi, modelul fiind permanent îmbunătățit pentru a face față concurenței interne și europene.
Prietenia cu dictatorul de la Berlin și presiunile de pe frontul aerian au dus la lansarea de noi și noi comenzi, Me-109 devenind avionul de vânătoare produs în cea mai mare serie și care a obținut cele mai frumoase succese, mulți piloți devenind ași de neegalat în ceea ce privește numărul de ținte doborâte. Me-109 mai poate să fie utilizat și la altceva în afară de misiunile militare. Istoricul poate să înțeleagă ce înseamnă prietenia deosebită și încrederea absolută într-un colaborator. Inginerul Willy Messerschmitt a obținut un succes uluitor și s-a îndrăgostit de propria operă. Aeronava a fost perfecționată, dar a păstrat limitările proiectării inițiale. Armamentul de la bord era compus la multe exemplare numai din mitraliere de calibrul 7,92 mm, numărul acestora fiind de cel mult patru. Glonțul de dimensiuni reduse avea putere de perforare, dar avariile produse țintelor nu erau suficiente pentru doborâre și avioanele se puteau întoarce la bază arătând ca niște strecurători. Scăpau și piloții ce aveau montate la spate plăci de blindaj din oțel de calitate. Aparatele de asalt precum Il-2 rezistau la o ploaie de gloanțe spre disperarea piloților germani și români. Mitralierele erau păstrate și în variantele dotate cu două tunuri, ceea ce reducea puterea de foc a cantității de muniție de la bord.
Modelul Me-109 a obținut succese și pentru că avea un fuzelaj îngust, ceea ce limita rezistența la înaintare la viteze mari. Ideea a fost considerată perfectă și a fost aplicată sistematic, aerodinamica fiind un domeniu al fizicii la mare modă în epocă. Problema era că astfel era limitată cantitatea de muniție luată la bord și se știe că armele automate au cadențe și, implicit, consumuri, mari. Spațiul limitat mai impunea o restricție și asupra motorului. Dimensiunile acestuia nu puteau fi sporite și astfel era limitată puterea grupului propulsor. Proiectanții din SUA nu aveau astfel de limitări și a apărut monstrul numit P-47 Thunderbolt în jurul unui motor în stea. Nici modelele Hellcat și Corsair nu țineau în mod deosebit la siluetă și masă. Cea mai îngustă formă de fuzelaj era interesantă din punct de vedere aerodinamic, dar limita drastic spațiul interior. Era absolut normal să apară probleme legate de cantitatea de combustibil existentă la bord și astfel era diminuată raza de acțiune. Multe aparate angajate în operațiuni deasupra Londrei în anul 1940 n-au mai ajuns să aterizeze în nordul Franței și au fost pierdute în apele Canalului Mânecii. Situația s-a menținut pe toate fronturile și avioanele aterizau pe unde puteau, ceea ce ducea la avarii și la dificultăți în ceea ce privește recuperarea pentru ducerea la atelierele de reparații.
O mare problemă era reprezentată de trenul de aterizare care s-a păstrat până la varianta finală, un conservatorism greu de înțeles pentru specialiști pasionați de tehnică. Este interesant de observat că avionul FW-190 avea un tren de aterizare cu un ecartament larg și astfel nu apăreau probleme la aterizarea pe terenuri sumar amenajate. Modelul de escamotare în aripi mai era și fragil, ceea ce ducea la numeroase accidente în momentul ajungerii pe pistă. Numai pe aerodromul Balomir în data de 15 octombrie 1940 au fost șase avioane avariate sau distruse din cele opt venite pentru antrenarea piloților români.
Aparatul Me-109 era periculos prin puterea de foc și prin viteză, dar mai prezenta un punct slab ce nu avea legătură cu proiectarea mașinii militare de zbor: lipsa unor avioane biloc de școală. Chiar dacă piloții se antrenau pe aeronave Heinkel He-112, I.A.R.-80 sau chiar pe modele mai vechi de Me-109, omul rămas singur la manșă avea mari probleme în ceea ce privește stăpânirea motorului puternic ce fura la decolare. Florescu Vasile a reușit o uimitoare serie de dezastre în timpul antrenamentelor din cursul anului 1943 și a reușit să rupă trei aparate Me-109 F în tot atâtea zile. Alte două fuseseră rupte chiar în timpul unei vizite a Mareșalului Ion Antonescu la școala de pilotaj. A fost normal ca diferența cantitativă dintre Germania și Aliați să fie sporită prin astfel de accidente și catastrofe.
Bibliografie minimală
Jukov, G.K., Amintiri și reflecții, Editura militară, București, 1970.
Suvorov, Victor, Ultima Republică, vol. II, Polirom, Iași, 2011.
Tudor, Vasile, Avioanele Me-109 E în România, Editura Tiparg, Pitești, 2008.
Sursa imagine: Wikimedia Commons