Industria grea, cea în care erau incluse metalurgia și construcțiile de mașini, era considerată motorul dezvoltării economice al oricărui stat și autoritățile de la București au fost interesate să afle care era situația în fiecare regiune a țării ce tocmai se formase în anul 1918 prin voința politicienilor români din teritoriile ocupate de imperiile istorice. Recensământul a fost deosebit de detaliat și abia în 1936 au fost publicate toate informațiile împreună cu cele colectate în fiecare an.

Teritoriul dintre Prut și Nistru a fost ocupat de către trupele statului țarist începând din anul 1812 și, teoretic, ar fi trebuit să cunoască o înflorire deosebită sub conducerea înțeleaptă a celor de la Sankt Petersburg. Resursele imperiului erau enorme și ar fi trebuit să fie o epocă de prosperitate fără precedent în istorie. Realitatea descoperită de statisticieni demonstra că situația era exact invers în raport cu ceea ce ar spune teoria economică și istorică. Au fost identificate în 1935 numai 15 capacități industriale, ceea ce demonstra că liderii ruși au considerat teritoriul de graniță drept util numai din punct de vedere agricol și nici în acest sector n-au fost investiții deosebite. Sătenii se descurcau cum puteau și recoltele erau luate de către puternicii zilei pentru a se întreține armata și industria grea din marile orașe, cea care era orientată spre producția de război. Erau numai 167 de angajați ce aveau la dispoziție numai 392 CP. Producția industrială abia atingea 7.375.000 de lei și satisfăcea doar în parte necesarul de mărfuri din metal din teritoriul dintre Prut și Nistru.

Fabricile metalurgice din regiune asigurau salarii ce se ridicau la 3.678.000 de lei, ceea ce în epocă era o sumă frumoasă. Combustibilul ars necesar punerii în mișcare a mașinilor industriale pentru prelucrarea de materie primă în valoare de 2.435.000 lei era prețuit la 682.000 de lei.

Basarabia nu putea să evolueze și din alt motiv: lipsa pieței de desfacere. Granița pe Nistru era blocată din ordinul lui Stalin și era normal să nu existe investitori dornici să ridice instalații de mari dimensiuni. Era și riscant să fie trimise fonduri spre un ținut în care oricând se putea produce un atac masiv cu aviația. Regiunea revendicată de către autoritățile de la Moscova a fost atacată cu tancuri și avioane în iunie 1940 și s-a văzut de ce patronii n-au riscat să-și stabilească baze de producție în ținutul imposibil de apărat cu resursele armatei române.