Frontul de Est echivala cu o adevărată gaură neagră pentru forțele Puterilor Centrale, cele ce erau obligate să imobilizeze numeroase divizii pentru acoperirea pozițiilor întinse de la Marea Baltică la Marea Neagră și să mai formeze și corpuri de armată de rezervă pentru o intervenție rapidă în cazul unei ofensive inamice de proporții. Singura soluție pentru realizarea de economii în oameni și guri de foc consta în realizarea de fortificații de campanie și astfel inamicul să nu poată trece de rețelele de sârmă ghimpată și de cuiburile de mitralieră.

Regiunea Vrancei părea să fie un teren unde puteau fi realizate rezerve consistente. Terenul accidentat nu era considerat bun pentru o ofensivă inamică și întăriturile antropice ar fi făcut zona impenetrabilă. Erau destinate Grupului Gerok 28 de batalioane de infanterie, 36 de escadroane și 142 de guri de foc de artilerie, ceea ce părea mai mult decât suficient pentru misiuni defensive. Comandamentul român a pregătit însă inamicului o surpriză și acțiunile ofensive din perioada 9 – 19 iulie 1917, stil vechi, au provocat o adevărată derută la nivelul conducerii germane, cea care putea să constate că regimentele române aveau un alt nivel de dotare în raport cu campania precedentă.

A fost un adevărat dezastru pentru forțele care au acoperit regiunea și pentru cele deplasate pentru închiderea breșei ce putea să ducă la distrugerea planurilor privind operațiunile de la Mărășești și Oituz. Au fost capturați 2.793 de militari, din care 32 de ofițeri, cei ce erau și așa puțini în raport cu cerințele unei armate moderne. Nu se cunoaște nici până astăzi ce pierderi au fost în morți și răniți în urma confruntărilor. Grav a fost că batalioanele și bateriile inamice au pierdut mult armament de artilerie și au fost contabilizate 43 de tunuri și obuziere de diferite tipuri. Au dispărut astfel guri de foc ce echivalau cu circa 30% din dotarea inițială. Era un dezastru pentru o perioadă scurtă de timp, mai ales că obuzierele de calibrul 105 mm, în număr de 21 de exemplare, erau esența artileriei de front.

Aruncătoarele de mine reprezentau un nou tip de gură de foc ce era necesară infanteriei în vederea bombardării pozițiilor inamice apropiate sau pentru oprirea atacurilor de infanterie înainte de intervenția artileriei amice. Au fost capturate în timpul asaltului opt astfel de arme, cele mai periculoase fiind cele patru mortiere de calibrul 250 mm. Puterea bombelor lansate era asigurată de încărcătura sporită de explozibil din interiorul corpului metalic.

Armata germană din regiune a fost serios zdruncinată în ceea ce privește dispozitivul de luptă și planurile de acțiune. Trupele din regiune, în special Divizia 218 infanterie germană, și-au pierdut puterea combativă. Grav era că au fost înregistrate consumuri importante de muniție și care nu fuseseră prevăzute în planurile comandanților. Alte cantități de proiectile au căzut în mâinile militarilor români și au fost utilizate împotriva foștilor proprietari. A fost necesară aducerea de rezerve de proiectile din adâncimea frontului, ceea ce a însemnat un efort pentru inamic, cel ce era în deficit net în raport cu Antanta. Alianța occidentală dispunea de un rezervor inepuizabil de resurse materiale și importurile americane asigurau stocuri impresionante de muniție clasică și chimică. Orice proiectil pierdut sau folosit în România era un pas mai mic sau mare, în funcție de masa loviturii, spre înfrângere.

Generalii germani au reușit să refacă zidul defensiv ce ocrotea Puterile Centrale, dar densitatea realizată în oameni și armament era semnificativ mai mică. S-a ajuns să fie recrutați oameni cu ușoare tare psihice și tehnica militară de captură a fost intens utilizată.