Politicienii au promis după prima conflagrație mondială că o să fie pace și atrocitățile nu se vor mai repeta. Dezarmarea a fost cuvântul la modă în discursul celor ce vânau voturi. Iosif Stalin a început în 19 august 1939 pregătirile intensive pentru declanșarea și desfășurarea revoluției mondiale și industria sovietică asigura masele de tancuri necesare realizării de ofensive în adâncimea teritoriului inamic și tunurile grele urmau să deschidă drumul unor blindate rapide. Aviația trebuia să lovească aeroporturile inamicului pentru a permite un cer deschis de unde să coboare parașutiștii instruiți de un deceniu. Kremlinul avea planuri clare, elaborate din timp și care condamnau fiecare popor vecin cu Uniunea Sovietică. Au fost începute operațiuni ofensive la 17 septembrie 1939 și peste jumătate din Polonia a fost ocupată cu ajutorul trupelor naziste. Au urmat Statele baltice, Finlanda și România până la Prut. Tancurile sovietice erau oprite în preajma unor granițe convenționale ce n-aveau nici cea mai mică valoare defensivă. BT-urile fuseseră concepute special pentru atingerea unor viteze deosebite atunci când terenul și drumurile permiteau utilizarea puterii motoarelor.

Ofensiva germană a început la 22 iunie 1941 și nu părea să fie o problemă pentru Armata Roșie din punct de vedere teoretic, puterea de foc a diviziilor fiind superioară celei existe în tabăra Axei. Spre surprinderea lui Iosif Stalin, rezistența s-a prăbușit rapid și coloanele de tancuri au început să înainteze rapid și au fost capabile să realizeze încercuiri spectaculoase. Au ajuns până la periferiile Moscovei și marele plan stabilit încă din 1924 părea un vis imposibil de pus în practică. Regimul a ajuns să lupte pentru propria existență în urma cedării celor 171 de divizii din vest.

Salvarea a venit din lagărul capitalist și Londra s-a oferit să trimită arme, muniții și materiale strategice cu ajutorul vapoarelor ce soseau în porturile înghețate. Marea Britanie fusese catalogată drept dușman de moarte al Uniunii Sovietice și se făcuse totul în vederea subminării unui simbol al capitalismului. Liderii britanici au ajuns la concluzia că trebuie să fie salvată patria socialistă și au fost trimise produse care uimesc și astăzi prin masă și importanța militară. Au fost expediate spre Est 918 tancuri Matilda II, un blindat de infanterie ce putea să înfrunte tunurile antitanc de calibrele 37 și 50 mm. Livrările de tancuri bune de luptă reprezentau 30,7% din totalul producției și era deosebit de mult în condițiile în care trupele britanice au înregistrat pierderi grele în tehnică blindată. Ar fi fost util în sprijinirea infanteriei acolo unde nu puteau fi disponibile renumitele T-34. Tehnică blindată a ajuns pe Frontul de Est în timp ce luptătorii din Asia n-au avut armament suficient și cu putere de distrugere pentru a face față invadatorilor japonezi. Mitralierele de calibrul 7,7 mm și tunurile de calibrul 40 mm ar fi fost utile în ridicarea unui zid de foc mobil, așa cum s-a demonstrat mai târziu. Trupele trimise de Tokyo nu erau pregătite să lupte cu cuirasatele terestre decât prin fanatism.

Autoritățile sovietice și apoi istoricii comuniști au spus și scris că n-au fost livrări suficiente și seriozitate din partea partenerului occidental, dar în 1942 au sosit tancuri ce echivalau cu 47% din producția industrială sau cu aproape 21 de procente din tot ceea ce s-a asamblat din modelul insuficient apreciat de specialiști.

Vapoarele britanice au adus chiar mai multe tancuri definite drept grele în sistemul occidental, dar au fost refuzate din diferite motive de către experții militari sovietici. Totalul consemnat în porturi a fost de 1.084 de exemplare, ceea ce însemna 36 de procente din ceea ce s-a montat în fabricile din arhipelagul occidental. Alte 252 de tancuri au fost pierdute în timpul transportului, ceea ce însemna mai mult decât o divizie.

Autoritățile britanice, personal Winston Churchill, au dus o politică de subminare a propriilor divizii în timp ce erau satisfăcute cererile lui Stalin. Mai târziu, istoricii comuniști vor scrie că armele erau puține și aliații englezi au murit în zadar în timp ce transportau armamentul prin mările înghețate. Moscova nu știe să-și facă prieteni adevărați. Interesant este că liderul conservator, un aristocrat, a fost de acord cu sprijinirea exagerată a lagărului comunist, ceea ce a dus la creșterea cheltuielilor imperiului, cel care a devenit dependent de finanțele americane. Fostul creditor mondial a ajuns un debitor bun de exploatat și cercurile de interese americane au avut grijă să obțină un profit deosebit.

Politica externă și militară a Londrei a fost catastrofală după 1918 și nici nu mai erau necesare lovituri de tun pentru înfrângerea statului care era nenorocit de propria conducere. Chiar dacă elitele britanice aveau studii superioare la renumite universități, deciziile luate au îngropat imperiul în care cândva nu apunea soarele. Interesant este că personajele politice ale epocii sunt lăudate în continuare de către istoricii conservatori, cei obișnuiți să repete ceea ce au citit cândva prin cursurile universitare. Pofta de publicare de opere voluminoase duce la repetarea tezelor clasice în diferite formulări și se obține o iluzorie glorie științifică. Minciunile trebuie să dispară din scrierea istoriei contemporane.