Primul Război Mondial a început în vara anului 1914 și a fost un conflict plin de surprize. Parcă exista o conspirație ca totul să meargă prost. Generalii doreau un război – fulger pentru a se putea petrece Crăciunul în familie. A apărut o jucărie militară micuța care a dus la îngroparea în tranșee a armatelor și s-a sărbătorit Crăciunul abia în 1918. Conducătorii Antantei erau convinși că termină repede datorită superiorității numerice, dar militarii inamici au rezistat cu succes.

Conflictul s-a prelungit și s-a ajuns în 1916 la marile bătălii de pe Frontul de Vest. Totuși, echilibrul de forțe n-a fost rupt și se impunea aducerea de forțe noi. România a fost aliatul perfect prin atragerea regimentelor inamice spre Est și diplomații occidentali au reușit să obțină victoria pe fondul promisiunilor militare și naționale.

A apărut din nou surpriza: Puterile Centrale au concentrat trupe numeroase în Transilvania și a fost dată peste cap acțiunea diviziilor românești. Diviziile inamice chiar erau prea multe în raport cu potențialul demografic și cu situația de pe alte fronturi . S-ajuns ca trupele române să fie respinse pe vechea frontieră din Carpați.

Părea să fie un succes pentru unitățile militare ce erau puse sub comanda generalului Erich von Falkenhayn, dar la nivel strategic era un dezastru complet. Forțele germane - austro – ungare erau blocate în munți și nu puteau să formeze un dispozitiv de-a lungul întregului front. Ar fi fost o risipă în condițiile în care se resimțea o acută lipsă de infanteriști, gloanțele și schijele ducând la o scădere rapidă a efectivelor. Germania, un stat cu populație numeroasă a ajuns să înregistreze mari deficite de personal combatant și s-a propus înlocuirea celor căzuți la datorie prin creșterea numărului de mitraliere. Comisiile de recrutare nu mai făceau nazuri și erau acceptați cei ce aveau ușoare probleme fizice sau psihice.

Comandamentul german putea să se laude cu respingerea diviziilor românești în munți, dar la nivel strategic se găsea într-o stare și mai rea decât la începutul campaniei. Erau necesare efective numeroase care să fie dispuse din Bucovina și până la Dunăre. Diviziile și brigăzile se concentrau în zona trecătorilor în timp ce unități mai mici erau risipite prin creierii munților. Terenul accidentat și acoperit permitea realizarea de manevre de învăluire ce nu erau de dorit în condițiile lipsei de personal luptător. Toate trupele din munți tocau resursele alimentare fără să obțină vreo victorie decisivă. Budapesta și Viena erau mari centre urbane ce aveau nevoie de cantități uriașe de produse agricole și lipsurile începuseră să fie vizibile din primele luni de ostilități în condițiile în care țăranii au fost trimiși să lupte. În plus, militarii erau expuși condițiilor aspre din toamna anului 1916. Au fost înregistrate îmbolnăviri și degerături în condițiile în care nu toate trupele au avut echipament adecvat.

Antanta a profitat astfel de slăbirea potențialului ofensiv al inamicului german și presiunea de pe Frontul de Vest a scăzut. Corpul alpin bavarez a plecat de la Verdun și era blocat pe Valea Oltului. Trupa de elită a înregistrat pierderi importante și trebuia zilnic să suporte o vreme umedă și rece. Chiar dacă erau folosite cantități importante de muniție, apărarea românească nu ceda. Comandamentul de la Berlin a mai făcut un efort, a adus noi trupe și a reușit în cele din urmă să treacă de pozițiile defensive. Armata a IX-a germană a fost oprită în sudul Moldovei, dar era deja istovită și cu rândurile rărite.

Confruntările din Munții Carpați din 1916 sunt trecute repede cu vederea de către experți, dar au permis Antantei să răsufle și chiar să treacă la ofensivă în sectorul Verdun, acolo unde germanii au cedat aproape tot teritoriul ocupat începând din februarie prin folosirea unor cantități imense de proiectile. Puterile Centrale erau net inferioare din punct de vedere cantitativ și au fost obligate să acționeze ofensiv împotriva României, inamic definit drept slab. Ideea era corectă din punct de vedere militar, dar s-a încălcat principiul concentrării forțelor prin faptul că Berlinul a vrut cu orice preț să se răzbune pe fostul aliat și a detașat trupe de pe toate fronturile și au fost alocate efective din rezervă. Resursele materiale consumate au epuizat importante stocuri de fier, combustibil și explozibili.

Germanii au adoptat o tactică militară care-i condamna la înfrângere în cadrul unui război industrial de amploare. Trupele de infanterie acționau sub acoperirea unor puternice bombardamente de artilerie și trenuri lungi au transportat tunuri, muniție, oameni, cai și furaje. Mortierele de calibrul 210 mm lansau proiectile ce aveau 114 kg, dar nu se compara cu cele lansate de obuzierul austriac de calibrul 305 mm. Acesta folosea obuze ce aveau masa de 287 kg și nu degeaba a fost numit „balaurul”. Astfel de lovituri soseau tocmai din Bazinul Ruhr sau de la Pilsen și implicau condiții speciale de transport. Soseau și lovituri obișnuite, cele ce se consumau în cantități sporite în confruntările de mare și mică anvergură. Obuzierele Škoda de calibrul 100 mm foloseau proiectile de numai 14 kg, dar puteau să acționeze aproape de infanterie. Liderii Puterilor industriale au hotărât ca trebuie să fie expediate spre Transilvania chiar și temutele proiectile chimice, dar experimentele au demonstrat că otrava era risipite de curenții de aer din munți. Se subînțelege că o concentrare de tunuri în Carpați a dus la o scădere a densității în alte sectoare și astfel militarii Antantei au avut o viață mai ușoară.

Intrarea României în Marele Război a fost deosebit de importantă pentru a înclina raportul de forțe în favoarea Antantei, dar le este greu istoricilor străini să recunoască faptul că după 28 august 1916 totul a început să meargă prost pentru cele patru imperii asediate. Numai lipsa de coordonare a Aliaților și greșelile grave comise de unii generali au dus la victorii scump plătite ale Centralilor. Armata română a dat o lovitură mortală inamicului, dar Antanta n-a acționat eficient pentru a trece dincolo de ocuparea unor poziții avantajoase pentru viitoarele ofensive și ostilitățile au continuat până la semnarea armistițiului ce prevedea încetarea luptelor la 11 noiembrie 1918.

Interpretările privind importanța evenimentelor militare din prima conflagrație mondială au fost viciate de interesele diferitelor centre de putere și mulți istorici au uitat că trebuie să scrie fără ură și părtinire. În plus, au venit cu păreri personale pentru a avea glorie academică.