Se scrie prin cărți și, mai ales, în generosul mediu virtual că autoritățile comuniste au realizat un sistem energetic deosebit, cel care suporta cererea din partea industriei grele și populația primea restul de putere. Interesant este că procesul n-a fost început de către cei care au desantat de pe tancurile sovietice începând din 1940, o forță de ocupație ce executa ordinele lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Constantin Handrea a scris o monografie despre ceea ce înseamnă sistemul energetic al unui stat și autorul preciza în 1984 că zona orașului București era aprovizionată cu energie de la termocentrala Grozăvești, cea care a fost ridicată încă de dinainte de Primul Război Mondial și a rămas cea mai puternică până la nivelul anului 1954. Capitala țării a continuat să aibă energie din această sursă și după venirea comuniștilor la putere. Nu era suficient pentru colosul industrial și demografic. A fost preluată și energia livrată de hidrocentrala de pe Ialomița de la Dobrești, finisată în anul 1930 și care a continuat să funcționeze în toată perioada comunistă. Chiar dacă avea numai 16 MW, putea să trimită spre București curent electric printr-o linie de 110.000 V, o adevărată bijuterie tehnică pentru perioada interbelică. A rămas cea mai mare hidrocentrală până la nivelul anului 1960. A fost perfect construită și avea utilaje din Austria, cele ce pot fi utilizabile și astăzi.

Suprafața României Mari era deosebit de accidentată și impunea complicate lucrări în beton și metal, greu de realizat în epoca în care nu existau camioane și macarale de mare putere. Au fost necesare chiar elicoptere pentru ridicarea stâlpilor pe vârfurile munților. A fost normal să se formeze rețele pornind din orașele principale și apoi se producea expansiunea în mediul rural, spre comunele mai concentrate și cu multe gospodării. Primul sistem de distribuire a energiei electrice a apărut încă din secolul al XIX-lea în zona Sinaia. Mai exact din anul 1899. Au fost desfășurate rețele de cabluri și de către autoritățile austro – ungare și primul sistem electric a fost realizat în zona Sibiu, urmat de cel Alba Iulia – Sebeș. Procesul de extindere a pânzei de cabluri metalice a continuat și s-a ajuns în 1928 la o forțare a munților și au fost unite sistemele Prahova cu Brașov. Uriașul ansamblu s-a extins în 1931 cu cel de la Târnăveni. Chiar dacă se zice că a fost Marea Criză Economică, muncitorii se ocupau și de domeniul energiei electrice la cererea statului și a patronilor. Era chiar o foame de curent electric, cel ce împiedica folosirea periculoaselor lumânări sau a lămpilor cu gaz. Numai din Germania anului 1939 au fost aduse 6.200 t de produse electrotehnice.

Electrificarea a fost începută încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și a fost dezvoltată treptat, totul în funcție de posibilitățile tehnice și de cerere.