Artileria reprezintă principalul mijloc de distrugere pe câmpul de luptă, dar valoare gurilor de foc este diminuată de viteza redusă de deplasare. S-a rezolvat problema prin introducerea motorizării, dar tunul era prea static după ce era dispus în poziția de tragere. Trebuia să se găsească o soluție pentru sporirea mobilității și a apărut tancul în vederea luării cu asalt a pozițiilor deținute de infanterie. Alte blindate au primit piese de artilerie specializate pentru vânarea altor mașini cuirasate. Sporirea puterii motoarelor a permis dezvoltarea tunurilor autopropulsate, cele mai interesante fiind cele dispuse pe corpuri de tanc în vederea asigurării unei rezistențe sporite în timpul tragerilor. Blindajul proteja echipajul de schija și gloanțele armelor ușoare.
România a fost atrasă în conflict de către marile puteri și a fost obligată conducerea de la București să găsească soluții pentru dotarea armatei în vederea înfruntării inamicilor ideologici, cei ce erau fără milă și îndurare. Producerea mașinilor de luptă de la zero nu era posibilă din cauză că lua prea mult timp și s-a găsit soluția combinării unor corpuri de tanc cu tunuri deja existente. Primul model s-a numit TACAM T-60 și era o combinație între blindatul ușor sovietic T-60 șu tunul F-22 de calibrul 76,2 mm ce putea să trimită proiectile la 14 km. Era un proiect interesant și au fost livrate trupelor 34 de exemplare. A fost urmat de TACAM R-2, o combinație între un corp de tanc cehoslovac, depășit de evoluția tehnicii blindate, și un tun sovietic ZIS-3 de același calibru 76,2 mm. Uzinele au trimis 21 de exemplare care au participat la luptele de pe frontul împotriva Wehrmachtului.
Autotunurile ce proveneau din combinarea unui fost tanc cu o piesă de câmp aveau dezavantajul unei siluete înalte și care le expunea tirului inamic. Trebuia să fie proiectată o mașină specială pentru deplasarea unei guri de foc cât mai aproape de inamic și care să fie ușor de adăpostit. Inginerii români au proiectat și realizat Vânătorul de care Mareșal din care au fost făcute câteva prototipuri și 10 exemplare de serie. Varianta care dispunea de tun produs la Reșița urma să aibă 10,9 tone și să fie manevrată de către doi militari. Ideea era bună, silueta prezentată inamicului era mică, dar numai două persoane erau prea puține pentru o utilizare de precizie. Era o realizare tehnică deosebită a uzinelor mecanice locale, dar venea prea târziu și cu o producție la o scară prea redusă. Nici motoarele speciale nu se găseau în cantitățile cerute de economia de război. Toată producția a fost confiscată de către sovietici, cei ce erau interesați mereu de trofee de război.
Industria națională a reușit să combine în mod eficient tehnica existentă pentru a realiza mijloace motorizate de luptă împotriva inamicului numeros. Din păcate, țara fusese atrasă în tornada unui conflict prea mare pentru resursele existente și a fost integrată în lumea comunistă, cea care se pregătea pentru un nou conflict mondial.