A existat o prosperitate deosebită după prima conflagrație mondială deoarece fabricile au început să furnizeze mărfuri destinate civililor și se părea că o să fie multă fericire după nenorocirea adusă de poftele privind împărțirea lumii. Orice minune nu ține prea mult și ar fi apărut coșmarul specialiștilor. Recesiunea economică ar fi pornit din SUA în toamna anului 1929 după ce s-au prăbușit afacerile la bursa din New York. A urmat un deceniu în care industria grea n-a mai avut comenzi suficiente și centrele urbane au avut de suferit. Numai Uniunea Sovietică anunța producții record și deschiderea de noi fabrici gigantice. Era o adevărată minune în epoca de lipsuri. Totuși, exista o pată pe imaginea aurită a regimului ce începuse industrializarea forțată în anul 1927. O foamete cumplită a secerat oameni în masă în prima parte a anului 1933 și a rămas în istorie sub denumirea de Holodomor. Au fost milioane de morți de subnutriție tocmai în regiunile fertile ale Ucrainei din cauza politicilor dezvoltate de conducerea de la Kremlin.

Economia mondială era puternic globalizată și nu se putea ca deciziile unui centru de putere să nu aibă impact asupra mecanismului mondial. Hotărârile lui Stalin priveau reducerea importurilor de bunuri definite drept neesențiale și care erau destinate populației și forțarea exporturilor, inclusiv de alimente, pentru obținerea de utilaje din lumea capitalistă. A fost normal să fie multe lipsuri din moment ce locuitorii nu aveau nevoie de oțel și nici de nichel. Moscova a dat ordin și problemele economice erau rezolvate cu ajutorul deținuților politici din lagărele de muncă Sistemul denumit pe scurt Gulag se extindea și funcționa indiferent de numărul de victime. Omenirea avea parte de multe produse pe care le aruncau pe piață deținuții, dar se zice că tot nu era prosperitate pe planetă. Oare de ce?

Iosif Vissarionovici Stalin iubea simplitatea și răspunsul trebuie să fie la fel. Adevărul a fost că industria grea funcționa intens și livra produse speciale pe care însă omenirea nu le-ar fi dorit. Conducerea de partid a dat ordin să fie asamblate obuziere grele de calibrul 203 mm pentru modernizarea artileriei și prototipul a fost livrat în cursul anului 1931 pentru teste intense. Au fost realizate pregătiri intense pentru ca două fabrici să treacă la producția de masă. Uzina nr. 232 a fost cea care dispunea de personalul specializat și a reușit să trimită trupelor până-n 1939 243 de obuziere.

Cititorul obișnuit nu prea este interesat de produsele speciale ale militarilor și economiștii n-au luat în calcul caracterul producției industriei grele. Nu păreau să afecteze echilibrul la nivel de economie sovietică și chiar planetară. Gura de foc avea o masă de 17,7 tone, dar complet echipată ajungea tocmai la 19.000 kg. Era un colos metalic ce implica oțeluri speciale pentru a putea să reziste presiunii exercitate de încărcăturile de azvârlire. Uzinarea pieselor implică un mare consumator de materiale, energie, utilaje și forță de muncă înalt calificată. O fabrică de armament era o adevărată gaură neagră în sistemul economic planificat și expedia mărfuri ce nu produceau ceva util.

Stalin nu era omul care se mulțumea cu puțin și o uzină din Stalingrad a trimis armatei până la sfârșitul anului 1939 alte 271 de exemplare. Era un efort economic colosal din moment ce industria românească putea să livreze doar tunuri de calibrul 75 mm și cele mai puternice din dotare erau piesele de artilerie cehoslovace de calibrul 150 mm.

Specialiștii au putut să scrie că n-a funcționat economia din 1929, chiar cu unele semne de recesiune din 1928, dar industria mecanică lucra din ce în ce mai mult și primea atenția guvernelor și a partidelor, mai ales a celui comunist al Uniunii Sovietice. Se adăugau proiectilele și încărcăturile de propulsie din explozibili de calitate. Militarul Hans Roth a putut să constate mai târziu că artileria sovietică dispunea de muniție bună și în cantități inepuizabile. A fost normal ca locuitorii să sufere de lipsuri și să fie cozi în fața magazinelor, statul având monopol asupra centrelor de desfacere. Populația nu conta dacă nu era utilă în efortul de război.

Artileria a fost numită noul Dumnezeu de către Stalin și avea nevoie de un efort industrial deosebit pentru a funcționa la întregul potențial de distrugere. Numai obuzierele livrate de la Stalingrad ar fi avut nevoie de 27,1 t de proiectile pentru o singură salvă.

Nici măcar muniția nu era cea mai mare problemă generată de artilerie. Erau necesare colective de cercetare care să perfecționeze tehnica militară și de personal care să fie permanent gata de acțiune. Gurile de foc necesitau spații speciale unde să fie ferite de factorii de mediu. Depozitele pentru explozibili erau construcții în care atmosfera trebuia să fie controlată aproape de ideal. Umezeala sau uscăciunea excesivă erau dușmani ce puteau duce la compromiterea unor loturi sau la detonarea substanțelor concepute să fie aproape instabile și mari generatoare de gaze. Se adăugau mijloacele motorizate pentru tractarea tunurilor și deplasarea munițiilor. Regimentele de artilerie grea se înmulțeau și erau tot atâtea găuri negre pentru resursele lagărului socialist.

Marea Criză Economică a fost generată de acțiunile ziselor elite ale epocii și n-a avut legătură cu sistemul economic capitalist. Industria funcționa, dar conducătorii statelor au decis că trebuia să se treacă la o înarmare masivă și tehnica din 1918 nu mai era pe gustul generalilor. Tunurile noi erau de calitate superioară, dar asamblarea lor era un coșmar financiar. A fost normal să fie lipsuri pentru populația civilă în timp ce politicienii promiteau pace și fericire. Dezarmarea era cuvântul la mare modă prin care liderii politici încercau să ajungă sau să rămână la putere.

Istoria Marii Crize Economice trebuie să fie rescrisă în spiritul adevărului științific și să se termine cu conservatorismul ideatic ce durează de aproape un secol.