Imaginea contemporană despre Al Treilea Reich este cea a unui stat dezvoltat, care dispunea de cea mai puternică industrie și care era plină de proiectanți plini de imaginație în ceea ce privește realizarea de mijloace de distrugere. Cărțile de istorie abundă de descrieri ale tipurilor de arme și fiecare este lăudată pentru performanțele realizate. Erau instrumente ale morții ce uimeau pe linia frontului și sunt admirate și astăzi în numele eficienței de către specialiștii militari și de către pasionații de istorie.

Realitatea din primele linii era complet diferită. Trupele Wehrmachtului sufereau din cauza insuficienței tehnicii de calitate pentru acoperirea lungilor fronturi pe care erau obligate să le apere fără gând de retragere. Divizia 24 Panzer se afla în zona Stalingrad, dar a fost în afara încercuirii realizate complet de către sovietici. Totuși, a fost supusă presiunii ce era exercitată de masele de militari și tancuri pe care Kremlinul parcă le scotea din pământ. Mitraliorul Gȗnter Koschorrek se afla într-o poziție avansată când a fost atacat de cinci tancuri T-34 pe 11 decembrie 1942. Soldații germani dispuneau în zonă doar de un tun antiaerian de calibrul 88 mm, o armă minunată și pentru distrugerea blindatelor. Mașinile sovietice au apărut prin surprindere și n-a mai contat precizia la distanță. Gura de foc fusese proiectată pentru lupta cu avioanele și avea proiectile de mare viteză, ceea ce o făcea ideală pentru vânarea țintelor mobile. Muniția specială era deosebit de periculoasă în lupta cu blindatele și acestea nu prea aveau șanse să reziste la loviturile în plin. Servanții au reușit să scoată din acțiune un tanc, dar apoi au fost nimiciți. Era și normal din moment ce tunul era masiv și greu de camuflat și protejat prin amenajarea unor poziții cât mai adăpostite. Aceeași soartă a avut-o un tun antiaerian de calibrul 20 mm, cel care prin debit a reușit să provoace pierderi grele infanteriei de însoțire. Tancul care se ocupa cu strivirea luptătorilor germani din tranșee a fost distrus de un alt tun de calibrul 88 mm, armă tractată auto pentru a interveni acolo unde era pericolul mai mare.

Divizia 24 Panzer era o unitate definită drept dotată bine, dar infanteria din primele poziții era lăsată în voia șenilelor de T-34 și din această cauză au fost înregistrate pierderi grele și cedarea liniilor defensive în multe sectoare. Autoritățile de la București cereau din Germania tehnică militară în cantități mari, dar nu bănuiau care era situația reală în ansamblul frontului. Adolf Hitler se lăuda cu performanțele industriale, dar nu era conștient că există un mare decalaj între momentul producției și cel al livrărilor către trupe. În plus, fabricile realizau comenzile vechi și nu se putea ține cont de lecțiile oferite de luptele cu un inamic ce se pregătise cu adevărat pentru războiul modern. Militarul Koschorrek a constatat că luptătorii din sectorul pe care-l apăra cu mitraliera nu aveau la dispoziție ceva cu care să distrugă un T-34 lipsit de infanteria de protecție. Nu erau în tranșee nici măcar grenade antitanc și mine magnetice, arme ieftine în raport cu tehnica motorizată grea sau cu sofisticatele guri de foc antiaeriene. Dacă dispărea un tun anticar puternic din regiune, infanteria era la mila blindatelor zise mijlocii.

Adolf Hitler a început războiul împotriva Poloniei având la dispoziție armament de captură din Cehoslovacia și astfel Wehrmachtul părea să fie bine dotat. Au fost strânse arme de pe câmpurile de luptă și de prin depozitele inamicilor înfrânți. Capturile de pe Frontul de Est au fost minunate și gurile de foc au fost întoarse împotriva foștilor deținători, dar erau probleme cu asigurarea muniției, proiectilele găsite fiind prea puține în raport cu consumul. Industria germană a început să lucreze în condiții de război total abia din anul 1943, au fost obținute realizări uluitoare, dar era deja prea târziu. Divizia 24 Panzer a ieșit din Bătălia de la Stalingrad aproape distrusă și a avut nevoie de o lungă perioadă de refacere.